Poate că ar fi cazul să vorbesc azi despre cel mai bun prieten al adolescenței mele: Ștefan Mera. Poet. Visător. Brunet. Audiofil. Prieten de cursă lungă. Devotat și la fel de complexat ca mine. Pentru că făceam parte, amîndoi, din ceea ce am numit, mai demult, caracuda cenaclului „Săgetătorul”. Ștefan locuia la vreo doi pași de bulevardul 1 Mai, pe Calea Griviței, aproape de Podul Constanța. Avea, spre deosebire de mine, trei camere și o bibliotecă. Biblioteca lui m-a învățat mai multe despre literatură decît toată școala.
Ne cunoscuserăm, ca mai toți poeții ratați, prin empatie și afinități elective. Ne plăcea aceeași muzică. Cădeam în cur la aceleași versuri. Cînd el și-a cumpărat Panorama poeziei universale, am fost primul abonat (nu că ar mai fi fost alții). Țin minte și acum că ne plăcea un poet, acum uitat, Conrad Aiken. Dezbăteam poezie pe pîine și, cu timiditate și reținere, ne exprimam, la o bere ascunsă, părerile despre fete. În casa lui eram întotdeauna acasă. Părinții lui cred că mă adoptaseră. Ce părinți formidabili!
Așa o prietenie trebuia să aibă și un clou. Ne-am îndrăgostit de aceeași fată, Miruna. La terminarea liceului, după examenul la facultate, eu urma să plec în armată, iar el să aibă grijă de fată. Orice ați crede, am rămas prieteni.
A fost cumva profesor la Neculce? Daca da, am auzit ca era baiat bun si fin, dar s-ar putea sa citesti niste chestii pe unde nu te-astepti. Sau poate te astepti.