O nouă faţă. O gîndire proaspătă asupra Cameronului britanic şi a crizei euro. Anglist. Universitar. Secretar de stat în Ministerul de Externe.
Reporter: Care-s originile istorice ale gîndirii economice tip Cameron?
Adrian Papahagi: Lord Acton, Hayek, Friedman. Cameron este un conservator, gelos pe libertatea sa economică, ceea ce e foarte bine. Din păcate, însă, pare mai degrabă agent al bursei şi al trader-ilor din City decît avocat al capitalismului creator de valori şi mărfuri noi. În fine, e împins de electorat spre un discurs suveranist adesea excesiv.
Rep.: Se face să gîndeşti altfel şi nebun, ca Marea Britanie, în plin infern?
A.P.: Albionul e insulă, pentru cei care încă nu şi-au dat seama, iar insularitatea înseamnă excepţionalism. Ceea ce poate fi salutar pentru întreaga Europă: fără britanici, în 1945 continentul vorbea germană (o limbă altminteri extrem de frumoasă şi din ce în ce mai utilă). Regatul Unit ţine la suveranitate, la monarhie: e greu să intre într-o construcţie federală. Are interese extraeuropene mari – în America, Africa, Asia. Dar există şi riscuri. Am urmărit reacţiile la decizia lui Cameron în The Economist, săptămînal de dreapta pe care îl citesc fidel: e acuzat că a izolat Marea Britanie şi a exclus-o de la discuţii care o privesc.
Rep.: Cine pierde? Cine cîştigă? Unitatea, pardon, supuşenia Europei, ori îngîmfarea, pardon, radicalismul unora?
A.P.: Nu cîştigă nimeni, e un fel de remiză. Totuşi, e bine că nu am intrat în logica lui „scapă cine poate“. Economiile europene sînt prea interconectate ca să ne permitem acest lux. Traian Băsescu are dreptate – l-am auzit live la congresul PPE la Marsilia în aceeaşi zi în care a început şi summit-ul, sau mai degrabă sommet-ul de la Bruxelles: problemele zonei euro ne afectează şi pe noi, în România, prin scumpirea creditării, căci şi noi avem credite în euro. E deci corect că a insistat ca România să facă parte din grupul de state care vor aplica această guvernanţă financiară unitară. Nici Marea Britanie nu e scutită: face parte din piaţa unică, are probleme structurale asemănătoare cu restul statelor occidentale mari. Adevărata soluţie e imposibilă: intri pe austeritate, subminezi consumul, deci creşterea, deci economia nu poate reporni. Continui aşa, măreşti deficitele. Totuşi, ne dăm seama că statul social e mai scump decît face, iar creşterea economică nu e o necesitate. Se poate şi fără creştere, şi fără gratuităţi. Trebuie redescoperit un model de care Marea Britanie este poate mai aproape decît restul Europei, dar el trebuie aplicat la nivel european.
Rep.: Cu draci mulţi, aţi fi dat mîna cu prim-ministrul Cameron? De ce?
A.P.: Fireşte, e o elementară politeţe. Iar politeţea e o armă redutabilă, nu trebuie să-l citeşti pe Paleologu ăl Bătrîn ca să ştii acest lucru. Sarkozy va reveni la sentimente mai bune, iar Cameron va reveni, cred, la masa discuţiilor. Marea Britanie nu-şi poate permite să se autoexcludă. La nivelul acesta, nu-ţi poţi permite ţîfne, nici cînd te cheamă Sarkozy sau Cameron.
Rep.: E o satisfacţie uriaşă, dar o măgărie de om mic, gestul lui Sarko faţă de Cameron?
A.P.: Am fost şi noi răniţi în orgoliul nostru de ţărişoară mică şi marginală atunci cînd Sarkozy nu a vrut să dea mîna cu Băsescu. Acum îl evită pe Cameron. Aşa e el, mai temperamental! Să nu uităm însă ce presiune e pe umerii lui: Franţa depinde de UE mai mult decît Marea Britanie, iar ceasul alegerilor ticăie la Paris. Sarko îşi joacă acum cartea cea mare, Cameron nu.
