Un singur loc era intangibil la restaurantul scriitorilor. Locul lui Jebeleanu. Cum intrai din hol, masa din dreapta, ferită, unde spatele îi era asigurat de lambriurile de lemn. Acolo şedea jupînul, mormăind sub mustăcioara-i subţire, cît era deceniul 8 de lung. Doamna Miţi, stăpîna neîncoronată a localului, îl servea cu deferenţă şi cu un infinit respect. Nu era lucru la care să poftească maestrul şi pe care Miţi să nu-l poată găsi la bucătărie sau în magazie.
Cel mai adesea, lîngă el stătea Ileana Mălăncioiu. Doi refuznici pe care nu îndrăznea nimeni să-i tulbure. Mi-aduc aminte ce instrucţie a făcut, odată, cu Traian Iancu, tartorul Fondului Literar, care s-a retras, adus de şale, onctuos şi respectuos. Nu-i vorbă, tata Iancu avea să se răzbune ulterior după pofta inimii pe plevuşca ahtiată după vreun împrumut salvator.
Jebeleanu nu primea pe nimeni la masă – cu excepţia prietenilor credincioşi (tot mai puţini) şi a tineretului de care auzise cîte ceva. N-am fi putut spune niciodată ce crede despre noi, dar la masa lui găseam întotdeauna apărare şi mîncare. Poate că ar trebui să pomenesc băutura, dar nu e cazul. Partea cea mai curioasă a mesei lui Jebeleanu era numărul de scaune ce putea fi înghesuit în jurul ei. Douăsprezece. Niciodată treisprezece. Cu timpul, numărul ăsta a ajuns magic. Cînd Jebe lipsea, îi ocupam masa şi răspîndeam scaunele în jur. Ne ocupam locurile şi începeam taclaua lungă. Foarte ciudat, cînd al treisprezecelea încerca să-şi facă loc, brusc, toate privirile îl fulgerau. Era ceva în neregulă cu individul. Ia mai dă-l în p… mă-sii! Păi, asta-i masa lui Jebe!
