Anii ’80. În orașul meu, pe lîngă multe altele, nu se găsea nici rock. Iar la noi acasă era liniște, cel puțin din punct de vedere muzical. Se auzeau, prin văzduh, Azur, că tot erau în apropiere, Generic, Tomis și fel de fel de protomanele cărora li se spunea „turcești“. În cartier, unde se mutaseră multe familii din casele dărîmate de Ceaușescu pentru a lăsa loc blocurilor comuniste, mai stăteau muncitori aflați la primele experiențe urbane și romi.
Profesori sau oameni cu facultate întâlneai rar. Abia în anii ’90, cînd pătrundeau mai adînc casetofoanele și casetele în apartamentele vecinilor, începeam să aflu și despre altă muzică. O ascultam întîmplător, ziua sau noaptea, cînd le venea oamenilor să dea boxele la refuz sau cînd se declanșa spontan o petrecere în vreo sufragerie. Și nu erau puține, căci libertatea trebuia sărbătorită din plin. Abia scăpase lumea de restricții și avea să treacă destul timp pînă la apariția noilor reguli de conviețuire. Era junglă muzicală. Auzeai toate ritmurile democrației, în frunte cu „Lambada“, care mi-a ocupat urechile o lungă perioadă. Numai rock, nu. În balconul de vizavi, la etajul trei, se scotea uneori o orgă electronică, legată la două boxe mari, la care cîntau niște băieți mai mari decît mine, copii de lăutari. Era ca la Electric Castle, doar că pe gratis și cu acces VIP direct de la tine din casă. În acest context socio-cultural, la cîteva scări distanță, trăia și adolescentul Loți. De parcă nu era de-ajuns că era ungur, mai era și rocker. Și nu unul de pluton, ci de ăla spectaculos, cu plete pînă la cur, plin de lanțuri, ținte, insigne și cizme de piele lungi, pînă aproape de genunchi.
Mă fascina, dar abia apucam să-l analizez, că traversa cartierul numai în fugă. Nu cred că l-am văzut mergînd. Își dezvoltase omul mecanisme incredibile de supraviețuire. De două stații de autobuz, parcurse în mare viteză, în spațiu deschis, avea nevoie săracul băiat pînă la mers. Chiar și atunci cînd nu-l vedeam, știam că se afla prin apropiere, după sunete. Apariția lui era imediat detectată și însoțită de fluierături sau de refrenele „Uuuuuu, flocosule!“ sau „Muie, satanistule!“. Prin Loți, rock-ul mă stîrnea din ce în ce mai tare. Am ajuns la marginea lui, în sfîrșit, prin clasa a V-a, cînd m-a mutat maică-mea la o școală din centru. Nu prea mi-a plăcut. Dar oamenii lui continuau să mi se pară foarte interesanți. Încercînd să mă apropii cumva de ei, într-o vară, după o discuție cu Cristi Mârșiu, un coleg puțin mai mare, dar mult mai avansat muzical, pe care îl admiram, mi-am scris cu un marker albastru, pe niște blugi tăiați, Red Hot Chili Peppers. Dialogul a fost cam ăsta, n-are cum să fi fost altul:
– Să asculți Red Hot Chili Peppers, că-s foarte tari!
– Ce-s ăștia?
– O formație.
– Și cum se scrie?
Au urmat ani buni în care n-am avut nici cea mai mică curiozitate să văd cum sună, deși, dacă te luai după ce scria pe blugii mei, eram mare fan. Dacă nimeream, din greșeală, la vreo petrecere de rockeri și mă asculta vreunul din materia de pe pantaloni, rămîneam repetent. Apoi, cînd mi s-a luat un casetofon, am încercat să recuperez cît am putut. Am ajuns și la RHCP. Mi-au plăcut din prima. Am luat toate casetele cu ei. I-am ascultat și încă o fac, cu aceeași plăcere. Acum cîteva zile, pe Netflix, am văzut un documentar despre ei, nou. Și am aflat lucruri pe care nu le-am știut vreodată, dar m-au ajutat să înțeleg cum de mi-au ajuns la inimă. Îl recomand, e de ajutor în orice domeniu v-ați afla cu viața. Uitați-vă la Ascensiunea trupei Red Hot Chili Peppers: Fratele nostru, Hillel! E trist și frumos.
3.530 de vizualizări
Foarte faină povestea ta. Mulțumesc că ai împărtășit-o. Mă întreb, cum poate cineva să bată pe cineva, doar pentru aspectul lor fizic… Așa era și în Sibiu când eram adolescent. Rockerii erau hăituiți/agresați și la fel erau și câțiva tipi curajoși, care abia ce „ieșiseră din debara”. Luai bătaie pentru că erai diferit, ciudată mentalitate…