Un povestitor fermecător și dracul său cumsecade

Timișoreanul Robert Șerban, care e la bază poet, și-a încercat norocul și ca editor de carte, iar de mulți ani e jurnalist și, din cînd în cînd, prozator. Ca acum, cu volumul de povestiri Știu pe cineva. Și, pentru cei ce nu-l urmăresc pe Facebook, R.Ș. e și fotograf de peisaje stranii și de ciudățenii ale naturii pe care le imortalizează cu telemobilul, nu cu scule de profesionist. Instantaneele lui îți rămîn în minte și după ce schimbi peretele: au ceva care te intrigă – un mister inefabil care nu încape în cuvinte și care te mai urmărește un timp, la fel ca picturile.

Multe dintre povestirile sale din Știu pe cineva sînt echivalentul în cuvinte al instantaneelor, cîteva – mici poeme în proză, cu final grotesc, potrivit unei estetici a urîtului aduse la zi. În alte cîteva, Robert Șerban schițează în cîteva pagini poveștile unor vieți. Vieți de oameni pe lîngă care treci pe stradă fără să-ți atragă atenția și despre care nu ți-ai putea închipui pentru nimic în lume că au potențial de personaje. Domnul Nestor, protagonistul povestirii care dă titlul volumului, e o celebritate de cartier care nu strălucește prin nimic vizibil. Mereu zîmbitor, mai exact „părînd că zîmbește tot timpul. Vorbea puțin și avea aerul unui ins cam într-o ureche”. Marea însușire a dlui Nestor e că știe pe cineva care te poate rezolva cînd ai o problemă. Altfel, e discreția întruchipată, însă cum i-a ajutat pe mai toți cei din cartier să iasă la stambă din vreun necaz, cineva propune ca toți vecinii să facă chetă ca să-i plătească angaralele „pînă la ultimul bănuț”. Tatăl povestitorului copil ajunge la concluzia că dl Nestor e dracul în persoană, un drac îndatoritor, fiindcă „numai dracu’ se are bine cu toți, îi cunoaște pe toți și le rezolvă pe toate. Numa’ el. Oameni ca noi nu pot asta, că n-au cum. Nimeni nu poate asta”. Tocmai cînd îți închipui că povestitorul o s-o ia pe urmele dracului cumsecade, kir Ianulea al lui Caragiale, povestea se încheie cît se poate de realist, cu dl Nestor recunoscînd noaptea tîrziu că „la autoturismul dumneavoastră tocmai bodicăie cineva pe care nu-l știu”. Nu căutați în DEX verbul „a bodicăi”. N-o să-l găsiți acolo. O fi vreun bănățenism misterios, pescuit cu umor de Robert Șerban din bogatul inventar de regionalisme ale locului.

Pe buza fantasticului stau și alte povestiri din volum, la fel cum înrudite cu fantasticul sînt povestirile despre ceea ce s-ar fi putut întîmpla dacă. Dacă nu ne-am fi abținut cîndva să facem cutare lucru, poate că viața noastră ar fi fost cu totul alta. O temă pe care o regăsești la prozatorii din Mitteleuropa de la care se revendică adesea și autorii bănățeni. Robert Șerban nu face caz de asta, dar îi simți zîmbetul mucalit-nostalgic printre rînduri. În „O minge albastră din cauciuc subțire“ afli cum povestitorul a dat cu piciorul norocului cînd, în loc să-i ducă el însuși mingea unui copil, a șutat-o, nimerind-o în cap pe frumoasa mamă văduvă a acestuia. Finețea psihologică a povestirii e egalată doar de felul în care autorul o pune în pagină – ratarea unei vieți din cauza temerilor: „N-am avut curajul să mă mut, nici măcar pentru o noapte, în mîinile celor lîngă care am trăit. Nu m-am putut preda, așa cum se face în dragoste. N-am riscat deloc”.

Robert Șerban știe, printre multe altele, să scrie despre sentimente greu de pus în cuvinte, fără să pice în sentimentalism și să răstoarne cu o singură propoziție, ultima, tot ceea ce tot el te-a făcut să-ți închipui pînă atunci că se va întîmpla în povestirile sale. Fermecător.

Robert Șerban, Știu pe cineva, Editura Polirom, 2026.