Aşa cum societatea civilă românească a îmbătrînit în faşă, activiştii suferinţei atinşi de lingoarea iubirii de sine preschimbîndu-se pînă la urmă în mici funcţionari ai indignării, nici clasa politică n-a făcut saltul de la reptilă la pasăre.
Flăcăii din anii ’90 care bîzîiau în jurul lui Ion Iliescu şi Corneliu Coposu – de la Petre Roman la Radu Vasile – nu şi-au mobilat sinele cu virtuţile filosofiei sau ale elocinţei, ce le-ar fi dat dreptul de a avea astăzi în preajmă învăţăcei şi nu bodyguarzi, rămînînd tot flăcăi, mai groşi la pungă şi la tîrtiţă, dar mult mai uşurei la glagorie pe cîntarul percepţiei publice.
În locul meritocraţiei, o falnică mediocraţie dospeşte într-un mediu închis, astfel că selecţia naturală îngăduie numai celor cu un cap mai jos decît tătucul să treacă nestingheriţi nu peste barieră, ci pe sub barieră, ca să acceadă la funcţiile înalte.
Lupii tineri se metamorfozează rapid în potăi de curte, de aceea din arenă nimeni nu iese pe năsălie, ci, cel mult, cu turul nădragilor ferfeniţit în urma vreunui atac mişelesc pe la spate.
Cadavrele politice par vioaie şi longevive pe aceste meleaguri, pentru că la noi nu există specialişti care să constate decesul neaveniţilor şi nu-i de mirare că prin satele româneşti cei răposaţi întru Domnul sînt ţinuţi ani de zile la uscat prin debarale, pentru ca urmaşii să le mănînce covrigul pensiei pe şestache.
O frază pe care Marin Preda a auzit-o din gura criticului octogenar Şerban Cioculescu ar mai adăuga o nuanţă amorului nostru înceţoşat, morbid şi fatal cu politichia. Savurîndu-şi şvarţul la Capşa, cu un hihăit cinic de satisfacţie, criticul i-a mărturisit prozatorului: „Mon cher, de cincizeci de ani soţia mea se culcă în pat cu un cadavru“.
Frumoasă rezolvare pentru o problemă atît de nasoală!
