Cam în aceleaşi vremuri în care Vestul ridica catedrale pentru care generaţii de ctitori îşi lăsau sarcină cu limbă de moarte din tată-n fiu, Ştefan, un moldovean aprig, cam bătăuş de felul său, făcea şi el, pe unde cădea săgeata slobozită din arc, case ale Domnului. E drept, nu la fel de impozante ca Notre-Dame sau domurile din Milano sau Köln, dar, orişicît, în perioada aia, cînd excursioniştii turci sau tătari distrugeau periodic obiective turistice prin Moldova, era mare lucru şi atît.
Construită în doar un an şi ceva (1493-1494) de către nişte meseriaşi neplecaţi încă la muncă în Italia zoriţi de Vodă, ba cu promisiuni de avansare în ştreang, ba cu laude de ce bine le-ar sta fără capul scurtat de sabie, biserica despre care facem vorbire astăzi locuieşte în continuare liniştită pe o colină, pe partea stîngă cum vii dinspre Adjud, la vreo 4 km înainte de intrarea în Oneşti.
De te opreşti din drum cu gînd s-o vizitezi, o tanti plictisită te va întîmpina în cămăruţa de la intrarea în aşa-zisul muzeu, o sală mai mare plină cu obiecte vechi adunate de prin zonă. Dai o tură în jurul bisericii, faci o poză cu clopotniţa la baza căreia o rădăcină imensă de stejar, ca o măsea proaspăt extrasă, aminteşte legenda (se zice că Ştefan cel Mare, care nu era aşa mare cînd era mic, se juca Țară, țară vrem ostași pe lîngă stejarul transformat ulterior în altar) şi cam atît: biserica nu poate fi văzută şi din interior. Pentru că „Părintele n-a lăsat cheia“.
