Nicușor s-a hotărît: vrea două mandate. A spus-o clar și răspicat, la lumina zilei, de la pupitrul Palatului Cotroceni, în fața jurnaliștilor și a întregii țări. Declarația apare pe înregistrările video și audio, apare scrisă în relatările de presă. E drept, viitorul candidat a strecurat-o printre laudele aduse procuroarei Cristina Chiriac și astfel a putut trece neobservată, dar cuvintele – scrise, vorbite și filmate – sînt acolo. Ele ne asigură că Nicușor și-a pus sacoșa la rînd încă de pe acum, și vrea nu cinci, ci zece ani de președinție.
Iată fraza: „Vă întreb și eu ceva: dacă cumva eu greșesc, peste patru ani o să fiu penalizat, dar dacă formatorii de opinie greșesc, cine îi penalizează?“.
Peste patru ani, zice Nicușor, dacă greșește (cu numirea procurorilor), va fi penalizat. Dar cine l-ar putea penaliza peste patru ani? Procurorii? Procurorii nu, ei sînt plini de recunoștință. Istoria? Istoria și-a făcut deja o părere, nu are de ce să aștepte atît. Nici măcar agentul de circulație nu-l poate penaliza, căci Nicușor circulă cu șofer.
Peste patru ani sînt, însă, alegeri prezidențiale, iar Nicușor ne spune că ar putea fi penalizat electoral, singura formă de penalizare la care oamenii politici fac referire.
Nu e nici un dubiu: la mai puțin de un an din primul mandat, președintele Nicușor se preocupă deja de al doilea mandat. Iar această grabă îl descrie cu acuratețe, fiindcă ea s-a manifestat și în trecutul apropiat, cînd, după anularea alegerilor din noiembrie 2024, într-un moment de confuzie și paralizie generală, Nicușor s-a repezit din senin, de pe scaunul de primar al Bucureștiului, să candideze la președinție. Stranie țîșnire din șlapi de casă în pantofi cu trei numere mai mari!
Și se pune întrebarea: pe ce se bazează această grabă nesănătoasă? De ce ar pretinde un manelist un bis la Festivalul „George Enescu“? Într-o lume rațională, această grabă s-ar putea baza pe realizări. Pe viziune, pe un plan grandios de dezvoltare a țării pentru care cinci ani nu ajung. Dar știm că aici ne pufnesc, pe rînd, rîsul și plînsul.
Atunci pe ce? Pe oportunitate politică? Pe dorința de a nu pierde timpul? Mai sînt, totuși, patru ani pînă la dorita realegere, deci e timp destul pentru ca un președinte aiurit și încet ca Nicușor să coboare definitiv în mormîntul politic și să uite de alegeri.
Să încercăm un răspuns mai simplu, desprins din învățăturile altor mandate prezidențiale. Această grabă de a-și anunța candidatura înainte să învețe să meargă drept pe covorul roșu și să stea cu fața la fanfară nu e, de fapt, a lui Nicușor. E a grupării ce se încheagă în spatele lui, a noii rețele de ofițeri și magistrați, aflată în proces de reîncolăcire a Cotroceniului. Strînsoarea e deocamdată moderată, îi lasă loc de respirație, iar Nicușor încă se crede viu și independent, așa cum se credea Mowgli cînd era înfășurat în inelele pitonului Kaa, în ale cărui pupile mărite jucau spiralele fascinației. Nicușor privește în ochi vraja otrăvită a regimului constrictor și se afundă în ea cu acel zîmbet tîmp care omoară orice speranță. Face ce i se spune, crezînd că face ce a „gîndit cu capul lui“.
Se pare, deci, că Nicușor va candida, fie că vrea, fie că nu. Iar jungla în care s-a rătăcit (și a fost capturat de maimuțe) a ținut morțiș ca populația să ia la cunoștință și să se obișnuiască din timp cu acest tip de nenorocire.
1.732 de vizualizări
1 comentariu