Cu cît e mai săracă o țară, cu atît e mai dependentă de poezie. Undeva, la marginea lumii, există popoare foarte-foarte mici, care vorbesc numai în versuri. România are destui poeți. Dar să vezi, înainte de '89, ce festivaluri de profil și, mai ales, ce meciuri de fotbal se încingeau după ce dezbăteam seara, beam toată noaptea, iar dimineața, pe răcoare, ieșeam cu ochii scoși să învîrtim o miuță!
Era la Tîrgu Neamț, prin ‘86, pe cînd Daniel Corbu mai inventase un festival, în cinstea optzeciștilor. Ca de obicei, Eugen Suciu adusese o minge de fotbal adevărată, din piele, pe care o umflam cu seringa. Fetele (erau și multe poetese) scandau pe marginea unui teren de handbal, de ciment, din curtea unei școli. Ne organizaserăm de minune: Moldova, de-o parte, Bucureștii, de alta.
Era dis-de-dimineață. Precum în campionat, așa și pe teren: Capitala domina și dădea gol după gol. Eu păzeam în poartă, ce garanție mai bună vreți? La un moment dat, însă, ghinion, mă ciocnesc de un apărător și pun un genunchi în pămînt, încercînd să brăzdez terenul, adică asfaltul. N-am reușit, așa că am lăsat o bucată bună de piele și carne în țara lui Ștefan cel Mare. Și sfînt. Imediat după aia, Lucian Vasiliu îi aplică un body-check lui Suciu, căruia-i zboară genunchiul. După pierderea asta ireparabilă, Moldova contraatacă, presează și marchează. Belit, dar decis, Suciu reintră și marchează, după care vine Salvarea și-l ia, în sfîrșit. Ruptură de ligamente. Mai tîrziu, eu aveam să mă operez singur, cu cutter-ul. Nu a contat. Important a fost scorul, de care am fost mîndri toată viața. Cum zice Eugen: "N-am mai jucat de atunci, da' a fost frumos!".
4 vizualizări
