E aproape inexplicabil că Lesage n-a fost reeditat la noi după 1990, deși pînă atunci romanul său, Gil Blas, a avut o trecere extraordinară printre cititorii din România. Ca să nu mai spun că în Franța, sora noastră mai mare, Lesage se bucură și azi de celebritatea marilor clasici și ca romancier, și ca dramaturg. Datorită lui Lesage, cu Gil Blas al său, romanul picaresc, una dintre cele mai de succes afaceri încă din secolul al XVI-lea ale literaturii spaniole, a devenit popular în întreaga Europă în secolul al XVIII-lea. Iar azi, cînd vorbim cu o temătoare gravitate despre meserii pe cale de dispariție din pricina AI și despre recalificare, ironia și umorul acestui autor realist avant la lettre fac mai ușor de înghițit această pastilă a fricilor noastre de viitor. Căci Gil Blas e un expert norocos în schimbarea de nevoie a meseriilor și a locului de muncă. Adolescentul care pleacă din Oviedo cu patru pistoli în pungă, călare pe măgarul dăruit de unchiul sau, canonicul Gil Perez, în loc să ajungă la Universitatea din Salamanca, pentru a studia în vederea unei cariere ecleziastice, e prins de bandiți. Cînd bandiții sînt găbuiți de alguazili, Gil Blas e bănuit de complicitate cu nelegiuiții și înfundă pușcăria.
Așa își începe, la vîrsta de 17 ani, Gil Blas, fiul unui rîndaș și al unei cameriste, suficient de ghinionist încît să intre în tot soiul de încurcături, dar și norocos de ultimă instanță, încît scapă cu fața curată și atunci cînd intră în coliziune cu legea, singur sau împreună cu mai aventurosul bărbier Fabricio, prietenul său încă din copilărie, lunga și plina de peripeții călătorie prin lumea din Spania. Pe urmele romanelor picarești spaniole, Lesage își bagă personajul în tot soiul de încurcături, dar nu prin inexplicabile lovituri de teatru, ci convingător realist, iar asta într-un limpede stil clasic.
Schimbătoarea Fortuna cînd îl ajută, cînd îl abandonează fără preaviz pe Gil Blas. Cu banii primiți de la o doamnă recunoscătoare că a scăpat-o din ghearele bandiților, Gil se înțolește și-și ia un valet. Dar cum un anume Rafael îl lasă fără mica sa avere, împins de lipsa banilor, tînărul Gil renunță la gîndul studiilor universitare și, supus din fire, devine valet. Această îndeletnicire, sigură în principiu, îl va duce pe Gil Blas pe unde nu se aștepta. Din omul bun la toate al unui bătrîn preot, pe care îl lovește din senin un beteșug fatal, tînărul nostru e silit să tot schimbe stăpînii. Astfel ajunge el în casa medicului care i-a grăbit canonicului drumul spre cimitir. De altfel, acestuia îi mor pacienții de pe urma tratamentelor sale – luarea de sînge și, ca panaceu, consumarea de apă caldă. În loc să-i dea simbrie, doctorul îl învață pe Gil Blas secretele meseriei sale, încît tînărul discipol omoară și el o sută de pacienți, înainte ca doctorul să renunțe la serviciile lui, fiindcă îl vede în tovărășia suspectă a unui alguazil.
Inventivitatea neobosită a lui Lesage și pasiunea lui pentru literatura spaniolă i-au adus – postum, ce-i drept – și necazuri din partea concurenței literare. Spaniolii l-au acuzat, fără probe, că ar fi ajuns în posesia unui manuscris al unui conațional de-al lor pe care l-a publicat pe numele său. Voltaire l-a învinuit că, în Gil Blas, harnicul scriitor ar fi plagiat romanul Marcos de Obregón al scriitorului spaniol azi uitat Vicente Espinel. Ceva-ceva e adevărat aici; Lesage s-a inspirat mai mult decît ar fi fost cazul din romanul spaniolului, totuși acuzația de plagiat nu stă în picioare – au dovedit mai tîrziu literați mai obiectivi decît Voltaire. În compensație, s-ar zice, Gil Blas a fost modelul multor autori din lumea largă care au repovestit romanul, l-au parodiat sau l-au citat postmodern, din secolul al XIX-lea pînă în zilele noastre. Iar un cititor ultrapretențios ca E.A. Poe a trecut Gil Blas în rîndul celor mai bune romane scrise vreodată, de unde și titlul acestei modeste relatări.
Alain-René Lesage, Gil Blas, traducere de Alexandru Philippide, Editura pentru Literatură, 1963.
856 de vizualizări
1 comentariu