Prin 1998-99 am lucrat la revista Dracula. M-am dus cu miloaga la prietenul Alec Macri, care scotea revista cu acel nume. I-am expus cazul, m-am căciulit, iar Alec, băiat bun, și-a lăsat ochelarii pe nas și m-a privit lung. „Gata. Mîine, la muncă.”
Mi-am invitat prieteni să scrie povești din criptă și, printre ei, o veche prietenă, folcloristă. Săptămînă de săptămînă, ziarul se îmbogățea cu colecția ei de folclor, babe misterioase, descîntece, moroi. Ascunse în văgăuni nepătrunse, în hățișuri spăimoase, cotoroanțele făceau minuni: scoteau argintul viu, deochiul, boleșnița și beția din om. Sau aduceau blstemul. Totul mergea de minune. Dar, într-o zi, o cititoare a dorit cu tot dinadinsul să ia legătura cu autoarea pentru că, zicea ea, avea un caz pe care nu-l putea dovedi: beția bărbatului. Degeaba i-am explicat că autoarea e departe, în căutarea misterelor. Nu se dădea bătută. Avea s-o aștepte. În redacție? În redacție!
M-am retras cu Alec și i-am zis: „S-o omorîm!”. „Ești nebun?” „Nu pe femeie, pe fată.” „Cum?” „Ai răbdare.” M-am retras și am compus un text prin care, chipurile, o rudă îndepărtată și îndurerată ne trimitea ultimul text al eroinei noastre, dispărută tragic și misterios în Mehedinți, pe urmele unui duh rău. L-am imprimat, iar în fața cititoarei m-am prefăcut a citi textul fatal. M-am îngălbenit, mi-am smuls părul, am luat-o de gît pe femeie și i-am plîns pe umăr. „A muriit! Au omorît-o!”, răcneam eu, iar Alec se rățoia la vinovată: „Dumneata ai adus blestemul! Să ieși! Să ieși! Păcătoaso!”. A ieșit, năucă. Dar să vezi potriveală, fata, Dana Crețu, nu a mai scris la Dracula niciodată.
