Țin minte că luni, 18 decembrie 1989, a sosit la mine, pentru o scurtă găzduire, poetul Petru Ilieșu. Urma ca în două-trei zile să se deplaseze la Ambasada Suediei, într-o încercare disperată de a părăsi, definitiv, România. Nu putea să-și aleagă un moment mai prost. Izbucnise revolta în Timișoara, iar paza și prevenirea incendiilor sociale se dublase sau triplase în București. În aceeași seară, au sosit conspiratorii: Ion Bogdan Lefter, Magda Cârneci, Călin Angelescu, Carmen Francesca Banciu. Toți, cu mutre plouate. În timp ce Timișoara fierbea, Bucureștiul mucegăia. Și asta durea rău. Așadar, ne-am învîrtit, am comentat, am schimbat noutăți și ne-am făcut planul de bătaie.
Urma să ne strecurăm în orice grup, dacă se va fi format, și să vedem ce-o ieși. Recunoașteți, era un plan perfect. Ne-am despărțit, îmbărbătați. Așa au curs zilele, ca melcul, pînă miercuri, cînd s-a întors Ceaușescu din Iran. Între timp, eu și Călin poposeam după serviciu la Uniunea Scriitorilor, unde breasla bea și mormăia. Am și acum viziunea celor două tabere, conspiratorii și oficialii, urîndu-se de moarte, neputincioși. La un moment dat, Madi (Mariana Marin) se ridică și, în tăcerea generală, începe cu năduf, cum numai ea știa: "Lașilor, ăia mor și voi beți aici și nu vă pasă! Nu sînteți bărbați, sînteți niște cîrpe! Îl meritați! Toți!".
Am băgat nasurile în pahare, scrîșnind din dinți. Cum să ne dăm de gol? Cum să stricăm bunătate de plan? Madi a ieșit trîntind ușa, vociferînd, nebăgată în seamă de nimeni. Frica era mai mare. Ne-am strecurat spre casă și mai umiliți ca alaltăieri. Era 20 decembrie și Bucureștiul continua să doarmă, uitat de lume.
