Artă. Festivalul de Teatru de la Sibiu e nebunia lui, „beţia“ noastră culturală.
Reporter: Ce este teatrul?
Constantin Chiriac: Fiecare dintre noi ne-am dorit să fim măcar o dată în viaţă mai buni, mai deştepţi, mai liberi, mai frumoşi. Pe scenă, asta se întîmplă. Acolo, pe scenă, se întîmplă un lucru orgolios şi vanitos, ne simţim, cei care facem teatru, un fel de Dumnezei. E oglinda cea mai adevărată şi mai muritoare a vieţii. Teatrul este formula cea mai ardentă, dar şi mai trecătoare.
Rep.: De ce actorii sînt aşa de înţelepţi pe scenă şi aşa de proşti în viaţă?
C.C.: Nu trebuie generalizat. Sînt actori care devin ei înşişi creatori. Este adevărat că, pe undeva, este o proporţie covîrşitoare în favoarea celorlalţi. Fiecare îşi asumă destinul în viaţă. Vedeţi, în celelalte meserii, discrepanţa asta nu se vede, fiindcă noi vedem pe scenă nişte modele, ne dorim ca acele modele să trăiască la fel ca-n viaţă, or, aşa ceva e imposibil.
Rep.: Nu e o mare tîmpenie că acum lumea toată trăieşte „pe scenă“, „se dă în spectacol“?
C.C.: În România s-a descoperit bucuria expunerii, a da sfaturi, a fi în centrul atenţiei, a dirija. E o ţară, e ţara lui Mă descurc, în care expunerea, datul în stambă ajută mai mult ca oricînd. Societatea lui Caragiale este una drăguţă. Nici măcar zona aia profundă de bine şi de rău nu mai există. Există doar coaliţia călduţului care omoară orice este creativ şi de durată.
Rep.: Se trăieşte cu trupul. E ca la teatru.
C.C.: Nu întîmplător, festivalul din acest an are tema „crize“. Cultura face diferenţa. Eu cred că e important acum să vorbim de cultură ca motor al dezvoltării unor produse de genul ce-nseamnă emoţie-comunicare-poezie-visare-valoare. De cultură în sens înalt, nu cea a banului, a relaţiilor. Nu mai avem rafinament, profunzime, valori. Capacitatea de a vinde trupul este o aplecare spre a te pustii.
