Reporter: De ce se adună oamenii după dealuri?
Cristian Mungiu: Nu ştiu. Unii au nevoie, pesemne, de un ajutor ca să poată stăpîni momentele cînd suferinţa în viaţă este peste puterile lor. Au nevoie de un sens, de o speranţă – şi le vine mai uşor să dea acest sens existenţei decît să trăiască cu îndoiala că există vreun sens mai înalt decît cel la care te poate duce mintea şi înţelegerea realităţii.
Rep.: După dealuri înseamnă „înainte de naşterea conştiinţei“ sau „societatea
fără responsabilitate“?
C.M.: Pe undeva astea două realităţi au ceva în comun. Însă filmul vorbeşte cu precădere despre un anume fel de indiferenţă socială, de tolerarea unor confuzii valorice care pot declanşa efecte secundare tragice, de o anume nepăsare pentru celălalt, cu atît mai îngrijorătoare cu cît e prezentă într-o societate care se auto-caracterizează drept religioasă. Filmul vorbeşte deopotrivă despre revelaţia faptului că vina şi răspunderea îţi aparţin, chiar şi cînd ai comisionat decizia altora – prin urmare e preferabil să hotărăşti cu capul tău – şi, ideal, în cunoştinţă de cauză, căci libertatea fără educaţie e o vorbă goală.
Rep.: Este numai neputinţă După Dealuri, deşi omul are de toate. De ce?
C.M.: Are de toate, dar are şi ambiţie – care nu prea are ce căuta acolo. Iar neputinţa asta generalizată vine din lipsa completă de repere, din imprecizii morale, valorice, din confundarea gravă a superstiţiilor cu credinţa şi din lipsa de educaţie sistematică.
Rep.: Dragostea şi demenţa se termină cu moartea. De ce?
C.M.: Dragoste înseamnă inclusiv să te sacrifici pentru celălalt ca să-i arăţi că greşeşte, că a luat-o pe unde nu trebuie. Din perspectiva asta – devine uneori secundar că mori – ai reuşit în ce ţi-ai propus şi asta contează cel mai mult. Nu ştiu dacă demenţa face parte din ecuaţia asta.
Rep.: Dumnezeu sau Justiţia. Care-i mai puternic după dealuri?
C.M.: Cea mai puternică, în final, e conştiinţa care se trezeşte din hibernare şi determină luarea de decizii, asumarea poziţionării împotriva conformismului şi înţelegerea faptului că pentru un credincios îndoielile sînt o pedeapsă mai mare decît pierderea credinţei.
Publicat în Cațavencii, nr. 44, 7-13 noiembrie 2012
