Dacă nici azi nu-i scandal, e ori bal, ori e spital

Nici n-apucară să se liniștească actorii, după ce a căzut programul obligatoriu de opt ore cu pontaj, după ce și-au spart capetele profesorii în plata cu ora, că – se putea? – hop, una nouă. Au fost luați doctorii la refec. Nu toți, să fim bine înțeleși, numai ăștia proaspăt ieșiți de pe băncile școlii. Ultima idee a fost mini-legarea de glie și de locul de muncă. Adică absolventul să fie obligat să presteze cinci ani în sistemul sanitar românesc înainte de a o ușchi din țară, spre alte țări, de soare pline. Parcă Băsescu fusese mai omenos: „Nu vă place în România? Muriți de foame? Plecați repede, nu vă ține nimeni“. Și au plecat. Dar povestea cu noua invenție guvernamentală are un alt răsunet și o altă motivație. Un străin sau un extraterestru sau un zombi ar putea înțelege firul logic, roșu, al comandamentului. Statul cheltuiește șase ani cu învățătura, laboratoarele, bursele și tu, proaspăt absolvent, îți iei bocceluța și pleci? E logic: dați, băieți și fete, banii înapoi sau prestați cinci ani în slujba comunității. Cel puțin așa judecase și nea Nicu, în 1982. Ești proaspăt venit la post? Stai, puiuț, că te legăm de glie cu buletinul. Nu întreba nimeni dacă ai casă, ai ce mînca, dacă ții de la un salariu la altul și nici dacă ai cu adevărat ce face. Alea erau întrebări dujmănoase. Se găsea de lucru (inutil), te prelucrau tovarășii de-ți mergeau fulgii, puiule, te dădeai pe brazdă.

Ei, dar acum e democrație, nu mai merge cu otozbirul, poate merge cu ordonanțele de urgență. Nu-ți plătești datoria față de societate? Îți blochează ANAF-ul contul. Numai că logica asta are, pîrdalnica, părțile ei ascunse. Pentru cine nu știe, e cam greu să găsești un loc de medic rezident, unde să-ți faci meseria. Așa cum e greu să găsești o clinică în care să lucrezi. Locurile sînt date. Ce dovadă mai clară decît dorința absolvenților de frunte de a se reloca imediat după absolvire în clinicile de buze, fese și țîțe? E greu la ATI. Dar nici asta nu ar fi buba cea mare. Pentru că orice părinte de student medicinist ar putea să pretindă statului banii dați pe meditații. Cel puțin doi ani intenși de biologie și chimie. Mărturisesc că n-am înțeles prea bine bolboroseala asta. Păi, nu e de ajuns ca loaza de copil să tocească manualele? Ehei, asta poate în poveștile fanteziste ale guvernării. Cu manualul tocit pe dinafară, nu treci de nota 5. Examenele de admitere cer și Luna de pe cer, și buricul pămîntului, iar asta nu se poate obține decît cu meditații, exclusiv din industria extractivă a rezultatelor garantate. La o simplă socoteală, părinții plătesc pentru un viitor doftor între 3.000 și 6.000 de lei pe lună. Asta e o investiție serioasă, nu caca-vaca.

Dar nu e numa’ la doctori. Nu-i altfel nici la arhitectură, la matematică, la fizică. Tot ce e tehnologie și prestigiu cere părinți cu dare de mînă ori măcar cu spirit de sacrificiu. Așa că nu mă miră poveștile unor amici care au plecat cu cățel, cu purcel din țară și s-au aciuat în spitale sau clinici din străinătate. Nu era vorba numai de bani, ci și de practicarea meseriei. Nu era musai să fie vreun stabiliment celebru, ci doar unul civilizat și cu instrumentarul corect.

Dar e adevărat că e păcat de atîta muncă, atîta efort, atîtea nopți nedormite printre cadavre și muribunzi. E păcat ca o țară să-și piardă o elită. Păcat, păcat, de banul vărsat. Chiar dacă nu s-ar întreba ce face statul pentru el, cînd ajunge acasă (probabil la părinți) tînărul medicinist nu poate să nu se întrebe: totuși, statul ăsta Barbă-Cot n-ar putea să-și miște fundul mai repede și spre el? Cum s-ar spune, e egalitate, doar că de neșanse.