Datorii uitate

Se întîmpla în 2013. Parc-a fost ieri. Pe la unu noaptea, venea momentul scociorîtului în portofel. Dar portofelul era mut ca o muză șchioapă. Unul după altul, buzunarele se întorc pe dos. Cu chiu, cu vai, ies monezile de 10 bani. Se strîng, după o oră de căutare, 2,80 lei. Insuficient pentru o bere. Și ce, o bere m-a făcut pe mine? Pot să rabd. Dar somnul nu vrea să vie exact din cauza asta. Poate că pușculița… Proastă idee. Pușculița am spart-o acum o săptămînă. Deci, ca să fie clar, nu mai am pușculiță. Oftînd din rărunchi, mă îmbrac și plec cu miloaga la chioșcurile deschise de la parterul blocului. Eram printre fericiții care aveau la dispoziție șapte buticuri și o șaormărie non-stop. Din nefericire, umbra datoriilor îmi schimbă planul de bătaie. Calculez ce am luat de la fiecare, să nu mă repet.

La șaormărie, mă aud strigat: „Domnu’ Iaru, cum e, dom’le, gazele astea de șist? Bune? Rele?”. Profit de ocazie și ies cu patronul la masa rotundă, roșie, și-l tapez de o țigară. „Stai să-ți explic.” Lungesc explicația, accentuînd faptul că noi, adică eu și el, n-o să obținem nimic. O să plătim la fel ca pînă acum. Se uită la mine, neîncrezător: „Și care-i șmecheria?”. „Păi”, zic eu, pufăind a doua țigară, pretextînd că le-am uitat pe-ale mele sus, „statul ia totul. Nu-i bine?” Nu pare convins. Îngrijorat că n-o să cîștige nimic, ba chiar, cine știe, o să plătească mai mult, încearcă să-mi cîștige bunăvoința și mă întreabă dacă nu servesc ceva: aripioare picante, o salată orientală…

Fac semnul falitului. Se-nduioșează. „Lasă, noi să fim sănătoși, luați de aici.” Și-mi îndeasă un pachet în mînă. Îmi continui marșul, pentru că mi-e sete. La chioșcul cu bere e o fetișcană nouă, care se uită la Trinitas TV. Intru în vorbă. „Ce fată cuminte”, tatonez eu, „nu ți-e greu?” Ea se uită la mine și dă din cap. E aici noapte de noapte și, în timp ce ceilalți chioșcari privesc a suta oară blockbustere cu sînge pe pereți, ea se antrenează pentru sfințenie. Mă ghicește din prima. „Niște bere?” Fac o figură dezolată. Ea se uită pe carnetul de datorii. Zîmbește. Îmi face semn cu capul, așa că salt din frigider patru cutii. „Pînă la salariu. Știi tu…” Începe să noteze, apoi se răzgîndește: „Lăsați, că țin eu minte!” Plusez: „Mă știi, sînt om serios”. Știe.

Ei, acum să căutăm țigări. Al treilea chioșc. Ce bine! E exact junele cu care am am comentat victoria cu Andorra și cu care am căzut de acord: nu sîntem buni de nimic. Cer, nonșalant, un pachet, subliniind, cu multă seriozitate: „Pe datorie. Ori sîntem fumători, ori nu mai sîntem!”. „Ați văzut”,  zice, „am căzut cu Grecia! Îi rupem!” Fac o figură lungă și desigilez pachetul: „Ferește-te de greci cînd îți fac daruri!”. „Da, domnule, știam eu că e greu cu grecoteii, era mai bine cu croații? Sau cu Portugalia?” Fac un semn nehotărît, ehei. Cade pe gînduri și se amărăște. Cu prada în gheare, o iau spre casă. La șaormărie se proptesc niște țigănuși, dornici să cumpere ceva. „Ștergeți-o de-aici!”, se burzuluiește patronul. Cel mai mic se proțăpește în fața mea: „Dă și mie un leu!”. Trec mai departe, mustrîndu-l, părintește, că nu e locul lui pe stradă. Mărunțișul din buzunar zornăie liniștitor. Și mîine e o zi!