Ponta crede că, dacă rîde după o propoziție, acea propoziție se transformă brusc într-o poantă.
Ponta rîde cum rîd oamenii care nu au umor. Încearcă să te atenționeze că a făcut o glumă. Într-adevăr, tu nu-ți dai seama de glumă. Și pe bună dreptate, pentru că Ponta nu are glume de rîs, are doar glume de enervat.
Se culcușește în gușă la fel cum se culcușește prostul gust în bunăstarea picată din cer sau de la tata-socru și zîmbește.
Are față de invitat și cînd merge la Guvern să muncească. Parcă-l tot așteaptă pe Gâdea să-i scuture cîteva scame de pe doctorat. Așteaptă în orice moment un Gabi Oprea care, de sub sobrietatea de teatru de revistă pe care o mimează sprîncenele, să-i aplice un mozol sălbatic în care plutesc jurăminte de credință.
Mai zîmbește pentru că e triumfalist. Cred că și atunci cînd merge la toaletă și-și trage fermoarul e mîndru de parcă-l primește Papa.
Pozează în învingător, îți lasă mereu senzația că din partea cealaltă vin spre el carele alegorice ale lui Mazăre, pline cu pradă de război sub 18 ani și fără chiloți.
Și cînd a fost să piardă titlul de doctor, a zîmbocit: eh, dacă e nevoie renunță la el, a zis. Era gata, în grația sa de învingător care nu vrea să-și umilească adversarul, să-și doneze titlul de Augustus Plagiatorix statului. Dați doctoratul meu săracilor – pac, zîmbete, bibilică înfundată-n gușă, tot arsenalul unui comic amator.
Identic s-a comportat și acum, cînd cu tanti Doina – cum probabil o strigă băieții din Guvern cînd au ore. De-acum, nu voi mai folosi "măi", ca să nu-l mai deranjez pe domnul Turcescu. Oh, mărite Ponta, ce suflet mare ai, cum ești gata să renunți la atîtea pentru poporul tău, pentru mîndria de a fi român alături de Gabi Oprea și de Voiculescu.
Dacă ați observat, pe holurile Guvernului sau ale Parlamentului, Ponta așteaptă întrebările presei cu pomeții sculați, erecți. E sigur că întrebarea ce-i va fi adresată o să înceapă cu "un român, un evreu și un negru intră într-un bar…".
Și acum, la inundații, nu s-a putut abține și a rîs. Fă, stendapistule, nesăturlă mai ești! Doar că a rîs prin cuvinte. Probabil își pusese, ca Pascal, o bandă de țepi în jurul pieptului, ca să-și amintească în fiecare moment de suferința sinistraților. N-a ținut. După acel "măi, făi, băi, hăi", ce-o fi fost, a administrat un umoristic "Aveai chef de inundații?". Întrebare care-l rezumă perfect: simțitor, empatic, mereu cu o vorbă bună pentru subalterni, mereu atent la cei din jur.
Cert e că, la Cotroceni, chelnerii vor duce dorul alergăturii cu două frapiere în brațe, dar nu și pe cel al hăhăielilor deplasate.
Mihai Radu