Duminică, în Bucureşti a avut loc un eveniment neobişnuit: un om s-a revoltat. În parcul sectorului 2, Dragoş Marinescu, cetăţean, s-a revoltat fiindcă i s-a pus într-un loc drag statuia lui Adrian Păunescu-Porcul. Autorul elogiului statuar: primarul Neculai Onţanu.
Eugen Istodor: Cine este Păunescu pentru Marinescu?
Dragoş Marinescu: Este o amintire din adolescenţă – mai fredonez uneori cîntece de la Cenaclul „Flacăra“. Este, în acelaşi timp, un ulcer al tinereţii noastre roase de comunism. Pentru că acesta, comunismul, nu a însemnat doar Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Comunismul n-ar fi fost posibil fără oameni de teapa lui Adrian Păunescu, un deşănţat proslăvitor care devine, iată, reper moral.
E.I.: O statuie, un primar. De ce protestul?
D.M.: Ce a făcut primarul sectorului 2 mă irită: într-un loc drag mie, alături de Parcul Ioanid căruia i-a schimbat numele în mod nesocotit şi ingrat, amplasează un memento al unei persoane cel puţin controversate, organizînd o ceremonie politică, iar nu literară, avînd toate atributele glorificării. Ce a făcut în schimb dl Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, mă doare: cum este posibil ca prin prezenţa sa să cauţioneze această mascaradă a deificării lui Păunescu? Cum de a putut, prin vocea sa, să încovoaie Academia în temenele, spunînd că „Adrian Păunescu a fost un om politic remarcabil“? Oare chiar nu mai avem simţul decenţei, pe cel al măsurii? Ce a făcut Biserica trimiţîndu-şi reprezentantul acolo este în egală măsură ruşinos. Părinte Patriarh, cum de îl slăviţi pe cel care l-a ajutat pe Ceauşescu să se simtă übermensch şi să demoleze bisericile noastre?
E.I.: Timpurile astea sînt fără memorie. Unde a pierit memoria românilor? De ce?
D.M.: Dispariţia fizică a lui Păunescu, tratată in extenso de mass-media şi ridicată la rangul de tragedie naţională, trebuia să marcheze încă o dată despărţirea noastră de comunism. Se vede, însă, că nu a fost să fie, sechelele sînt adînci. Cum de piere, cum de se obliterează memoria de scurtă durată a naţiei ăsteia – habar nu am, dar este un fapt dătător de deznădejde.
E.I.: Cine eşti tu? Ce aer respiri? La ce Dumnezeu te închini? Ce mîncare mănînci? Ce memorie ai? Cît de liber eşti? Pe scurt, ce ai în cap, de poţi să te revolţi?
D.M.: De ce mă revolt? Pentru că, slavă Domnului, pot. Pentru că mă simt ceţătean şi liber. Pentru că revoltei bunicilor noştri i s-a răspuns cu teroare. O teroare atît de eficace încît părinţii noştri nu au mai cutezat să ridice glasul. Pentru că, atunci cînd în sfîrşit am protestat în decembrie 1989, mulţi dintre colegii mei de generaţie au fost răsplătiţi cu gloanţe. Tot în acele zile de decembrie, Adrian Păunescu era fugărit, huiduit şi scuipat. Mă revolt pentru că îmi pasă şi pentru că nu uit, deşi încerc din răsputeri să iert.
