26 de ani degeaba

Am trecut de alegerile locale și, ca mai mereu în ultimii opt ani, am rămas cu un gust neplăcut. Tonul, desigur, l-a dat Bucureștiul. Acel București în care stânga nu câștigase niciodată până la Băsescu. Căci, chiar dacă nu vă mai amintiți asta, atunci când a câștigat prima dată Primăria Capitalei, Traian Băsescu nu era de dreapta, ci făcea parte dintr-un partid membru al Internaționalei Socialiste. Așadar, Bucureștiul de dreapta a dispărut nu în 2008, la primul mandat al lui Oprescu, ci în 2000, la primul mandat al lui Traian Băsescu. De fapt, dispăruse pe 14 iunie 1990, atunci când nici măcar nu apăruse, în ziua în care bucureșteni și bucureștence au ieșit în stradă să-i aplaude pe mineri.

Dar gustul neplăcut de după locale nu este dat de doctrina pe care, chipurile, ar împărtăși-o câștigătorii alegerilor. Căci aceștia nu au absolut nici o doctrină. Sau, cel puțin, nu au una ce poate fi clasificată după criteriile clasice ale politologilor secolelor trecute. Când reprezentanții stângii dau găleți de bani Bisericii, iar reprezentanții dreptei votează cot la cot cu sindicatele, e clar că ideea de dreapta sau stânga a rămas doar obiect de studiu pentru viitoarele secretare supracalificate și frustrate care pretind că învață administrație și politică la SNSPA.

Gustul neplăcut vine, în fapt, din constatarea că nici măcar votanții lucizi n-au înțeles, după 26 de ani, că politica s-a schimbat radical. Și nu doar în România, ci peste tot în lume. Politica nu mai este modalitatea prin care oameni care vor să ajute cetatea se implică în viața acesteia și în luarea deciziilor, ci a devenit un joc fără de sfârșit în care singura miză este realegerea. Fiecare politician ajuns la primul mandat e ca un hamster pus în carusel și care, până la sfârșitul vieții, nu va face altceva decât să dea din lăbuțe din ce în ce mai alert, în speranța că va ajunge mai repede la al doilea, al treilea și al patrulea mandat. De fapt, de la al treilea mandat nici nu mai dau ei din lăbuțe. Au deja oameni care fac asta pentru ei.

În însăși noaptea numărării voturilor, când veștile încep să fie îmbucurătoare, politicianul nu începe să se gândească la punerea în practică a promisiunilor, ci trage linie sub cheltuielile de campanie, începând să se gândească de unde va face rost de bani pentru campania de peste patru ani, care va fi, o știe și el, mai costisitoare decât cea tocmai încheiată. Scopul primar al politicii a devenit alegerea și, mai apoi, realegerea, într-o perfectă bandă a lui Möbius. Nu, Möbius nu candidează, nu-l veți regăsi pe listele vreunui partid, iar fiecare politician are tendința de a-și forma propria bandă, dar din spațiul acesta fără sfârșit părem a nu mai putea ieși în veci.

De 26 de ani, diverși reprezentanți ai societății civile ne spun, în prag de alegeri, că trebuie să mergem la vot, că fără votul nostru clasa politică nu poate fi regenerată, întinerită, schimbată. Pe bune? Schimbată cu cine? Oferta aflată de 26 de ani pe piața politică a României e oferta unui cartel ce deține monopolul. Tinerii politicieni, indiferent de partid, nu fac decât să imite apucăturile și obiceiurile bătrânilor. Toți se visează hrebenciuci, atanasii, blagi și alți sforari de răsunet. Nu au proiecte, nu au viziune și au o singură idee, fixă: să ajungă în fruntea bucatelor, nu contează cum, și să fie ei cei care împart pâinea, peștii și vinul.

Trăim, de fapt, într-o iluzie a democrației reprezentative. Aleșii noștri, ne dăm seama imediat ce-și țin discursul de mulțumire către alegători, nu ne reprezintă. Ieșim în stradă, dacă o facem, doar pentru a-i da jos pe unii care nu ne plac și a-i înlocui cu alții care vor ajunge, la rându-le, să nu ne placă. Părem chitiți să facem alegeri proaste, îndârjiți să ne fixăm drept obiectiv votarea unor viitoare dezamăgiri crunte.

Așa e sistemul, răspund specialiștii, cunoscătorii, cei care trăiesc bine tocmai pentru că perfecționarea sistemului nefuncțional e aducătoare de bunăstare. Atunci când se propune modificarea din rădăcini a sistemului sau doar a Constituției, vocile care declară că acest lucru este imposibil acoperă, prin amplificarea profesionistă de care beneficiază, strigătele a zeci de mii de oameni. Când un senator sau un deputat, ajunși în Parlament în urma redistribuirii, după ce au fost votați de 1.000 de alegători, se apucă să conteste reprezentativitatea a 30.000 de cetățeni cu drept de vot, e clar că nu doar persoanele sunt de vină, ci sistemul în integralitatea sa.

Dar nu e acum timpul să discutăm subtilități. În toamnă târziu avem alegeri parlamentare. Poate după aia ne așezăm serios la discuții.

Aaa, scuzați. După parlamentarele din toamna lui 2016 vin, prea repede, europarlamentarele și prezidențialele din 2019, localele și parlamentarele din 2020. Cu termene atât de scurte la dispoziție, chiar nu ne putem face planuri de viitor.