Timpul trece în favoarea politicienilor și angajaților în administrația de stat, a celor aranjați, cărora le merg veniturile automat, permanent și neîntrerupt, și în defavoarea celor care muncesc în economia privată, plătesc taxe, trăiesc imprevizibil, se luptă zilnic cu pierderile și hazardul.
Primii au tendința să păstreze situația așa cum e, nu le pasă că timpul trece. Orice ar fi, lor le e bine. Oricît de jos ar coborî economia, oricît de rău i-ar fi societății, oricît de mare ar fi deficitul și furia oamenilor, lor le e asigurat venitul. Statul le plătește salariile, indemnizațiile, diurnele, primele, sumele forfetare, cazarea, transportul, mesele și cheltuielile, le asigură acel minim prosper al traiului fără griji. De la acest nivel de liniște în sus se pot apuca să fure, să înșele, să combine, să-și mărească veniturile încălcînd legea.
Un parlamentar primește, agregat, în medie, 11 mii de euro pe lună, sumă din care știe să-și mute în buzunar cea mai mare parte. Un ministru, cam 4.000 de euro, avînd pe deasupra toate cheltuielile acoperite. Un europarlamentar ajunge chiar la 50 de mii de euro, dacă merge la toate ședințele și-și angajează toate neamurile pe pozițiile de asistenți.
De la vîrf în jos se ramifică o rețea infinită de sinecuri în administrația statului, absolut toate generate politic, în care bugetul public revarsă lunar sume liniștitoare: secretari de stat, primari, președinți de consilii, viceprimari, subsecretari, consilieri, directori, directori adjuncți, șefi de agenții și companii de stat, adjuncți, membri ai consiliilor de administrație, șefi de birou, asistente personale, secretare etc. Acest labirint birocratic, în care huzuresc cel puțin 700.000 de oameni (nu sînt incluse Educația, Sănătatea și militarii), atinge valori individuale de la mii de euro la zeci de mii de euro lunar și înghite acești bani fără grabă, fără presiunea sau dorința de a face ceva.
Practic, statul plătește o specie parazită să stea degeaba, să conserve un eșec economic și social, pe care partidele au grijă să-l bugeteze anual.
Timpul curge, cum spuneam, în favoarea acestor ființe dăunătoare. Și le poți vedea, la vîrful statului, cum savurează pierderea lui. În cele cinci luni de criză politică, în care economia se degrada de la o oră la alta, președintele și șefii partidelor se întîlneau marțea și stabileau că se revăd săptămîna viitoare, peste două săptămîni sau peste o lună, avînd grijă să-și păstreze neatinse restul zilelor lucrătoare și weekendurile. Vacanțe de vară și de toamnă, city-break-uri, nunți, botezuri, zboruri cu avioane private, cluburi de lux, meciuri de fotbal internațional, shopping extern – toate aceste priorități au lăsat baltă interesul național și au permis crizei economice să se întindă pe cinci luni.
În deplină rezonanță cu vîrful politicii, labirintul administrației de stat, alimentat lunar cu lefuri, privilegii și adăugiri, a dormit neîntors, așa cum doarme de la apariția lui, din anii ’90. România se stinge încet, în fiecare zi, roasă pe dinăuntru de aceste omizi organizate, leneșe, inutile și indestructibile.
Pentru ceilalți oameni, cei care trebuie să producă înainte de a se putea plăti, cei care susțin taxele din care se achită renta lunară către labirint, ziua de mîine e imprevizibilă. Planurile atîrnă de neprevăzut. Timpul e o luptă, o boală, o suferință.
Timpul a ajuns o suferință pentru întreaga țară, cea mai întîrziată țară din Uniunea Europeană, depășită la cele mai multe capitole de însăși Bulgaria. Sîntem împovărați cu dobînzi uriașe pe axa timpului. Avem de plătit cu decenii ceea ce puteam plăti cu ani. Fuga noastră după ultimul tren devine inutilă.
Dacă Dumnezeu s-ar da jos din cer să ne dea sfaturi, nu e clar ce ar alege: reforma administrației de stat sau reluarea revoluției din ’89, exact de unde a rămas împotmolită?
573 de vizualizări
