Alina n-are tur

În 2011-2012, înainte ca primarii să fie aleși într-un singur tur, declarațiile tuturor erau invers. Dreapta avea amețeli cînd auzea de două tururi. Băsescu promulga legea turului unic, în timp ce democrația și reprezentativitatea se lăsau apărate doar de Zgonea Viteazul, cel care voia ca lumea să rămînă mai pură și să voteze primarii de două ori. Acum, dreapta și fostul ei stăpîn s-au răzgîndit, vor două tururi, iar stînga și sateliții ei vor, se-nțelege, un singur tur.

E o schizofrenie de paradă, fără nimic serios. Așa înțeleg cele două șatre politice să facă atmosferă electorală. Ziua cînd își vor ridica fustele și vor zvîrli cu candidați în echipajele de Poliție nu e departe.

În prezent, o lege votată de Parlament prevede un tur. Dar Alina Gorghiu vrea două. Nu contează că PNL a susținut cu frenezie un singur tur, contează, cică, reprezentativitatea.

Reprezentativitatea e un cuvînt modest, care nu bate la distanța cerută de lupta electorală. A fi reprezentativ înseamnă, în politică, a exprima o colectivitate în urma unor alegeri. Reprezentativitatea funcționează cu majorități, iar majoritățile produc confuzie ele singure, darmite combinate cu realitatea.

Nici majoritatea și nici reprezentativitatea nu sînt noțiuni descrise de cifre fixe. Sensul și acoperirea lor variază după cum stabilesc oamenii. În procedurile de vot sînt majorități relative (cel mai mare număr de voturi comparat cu celelalte), majorități simple (parlamentare, 50% + 1 din voturile exprimate), majorități absolute (50% + 1 din totalul votanților) și majorități calificate, adică majorități stabilite dinainte, în funcție de specificul unei situații. Reprezentativitatea se folosește de majorități, dar o face doar cu jumătate de gură, fiindcă ceea ce e reprezentativ într-o speță nu e reprezentativ în alta. De exemplu, o prezență la vot de 30% e considerată azi reprezentativă pentru referendumul de demitere a președintelui, în timp ce pentru a modifica Constituția e nevoie de 66% din voturile tuturor parlamentarilor. Între aceste reprezentativități premeditate, puse cu mîna în lege, Parlamentul lucrează cu majorități “simple” și “absolute”, care exprimă jumătate plus unu din ceva. Nicăieri, însă, nu există o cifră fixă care să lege definitiv procentul de reprezentare. 50% e o obișnuință, nu o realitate matematică – și cu atît mai puțin una socială.

Așa că un primar ales cu 55% în două tururi nu e mai reprezentativ ca unul ales cu 30% într-un tur. Dacă însă lași la o parte societatea și te rezumi la operații matematice pe oameni, nebunia încolțește liniștită.

E adevărat, două tururi alocă mai bine opțiunile de vot, fiindcă oamenii își reorientează preferințele spre unul dintre cei rămași. Dar, în ideea asta, trei tururi alocă și mai bine opțiunile. Dacă în turul doi ar intra – în loc de primii doi – primii trei clasați, atunci discernerea ar fi și mai fină, fiindcă, în multe cazuri, al treilea clasat ar putea trece înaintea celui de-al doilea sau chiar a primului. În patru tururi ar fi o precizie superioară, dată de surprize, capricii și răsturnări de preferințe, iar în cinci tururi probabil că s-ar alege cu adevărat candidatul cel mai bun, cu condiția să existe cel puțin șase candidați.

Pe măsură ce algoritmul ar avansa spre zece-douăzeci de tururi, e probabil că, prin reflecție și răzgîndire, selecția finală ar merge spre om și nu spre partide, iar cele două clanuri politice și-ar pierde reprezentanții. Ar fi, atunci, o altfel de reprezentativitate, “mai reprezentativă” pentru societate și, deci, mai democratică.

Dar toată această discuție trebuie curmată de legi. Proaste, depășite sau neclare, legile au cea mai bună reprezentativitate din cîte pot oferi democrația și majoritățile ei. Ceea ce rezolvă, pe moment, și lipsa de tur a Alinei.