Albina care-și duce polenul pe picioare
și cu inconștiență inseminează flori
răscumpără copilul ivit din fată mare
ce n-a-nvățat la școală că ești născut să mori.
Noroc că bietul Lazăr zăcea pe-o rogojină,
nu în coșciug de cedru, greoi și cu furnir,
c-ar fi umblat o viață împovărat de vină
cu cheresteaua-n cîrcă – pașolnaia Sibir!
Ușoară fie moartea, de-a pururea ușoară,
ca o cămașă roasă de mult prea mult purtat.
Dacă te legi tu singur cu piatra ca de moară
a dragostei de sine, nu o să mori în pat,
ci-ntocmai precum pruncul zvîrlit de viu din scaldă,
că felcerul și moașa și popa erau beți,
te vei trezi ca Tolstoi într-o micuță haltă
unde te-așteaptă Domnul cu ceai și cu pesmeți.
Și cum o viață-ntreagă te-ai cam ferit de Dînsul,
făcînd-o pe galantul liber-cugetător,
în poala Sa bătrînă o să te-apuce plînsul.
Hai, șterge-te cu fața de masă-a unui nor!
