Bogații din afacerea Microsoft

Cocoș, Niro, Pinalti și Gabriel Sandu au rămas să ducă greul Afacerii Microsoft. Pe ei a căzut măgăreața, lor le-a fost încredințat rolul turmei de țapi care urmează să fie puși capră la tribunal. Infractori cu suflet de găinari, combinatori cu orizont limitat – puțin peste zece milioane –, cei patru trag acum de cifre în sus, ca să încapă în rechizitoriu întreaga fraudă.

În lanțul evolutiv al șpăgii, alde Cocoș reprezintă distribuția: au primit geamantanele cu bani, și-au reținut comisionul de transport și le-au dat mai departe. Mituitorul, care e și beneficiarul contractelor frauduloase cu statul român, e bine-mersi. La fel, destinatarul final al șpăgii. Și mituitorii, și mituiții sînt cunoscuți, fiindcă Sandu, Niro și Cocoș și-au recunoscut faptele. Se mai cunoaște, cu o precizie destul de optimistă, și prejudiciul. A vorbit despre el doamna Kövesi, pe vremea cînd încă nu trecea de 60 de milioane. Și, cu toate astea, singurii care se îndreaptă agale spre o pîrnaie cu îmbunătățiri sînt cărăușii.

E ca și cum ai spune că oamenii se îmbată din cauza chelnerilor.

Compania Microsoft e bine-mersi, cu toate că sutele de milioane de care statul român a cumpărat aer au ajuns, în mare măsură, la ea. Instigatorii Florică și Pescariu, care și-au aranjat următoarele zece generații de florici și pescarii, sînt și liberi, și cu banii lăsați. Asta decurge din miraculoasa postură de denunțător care, în România, te ajută să furi cu acordul procurorilor, dacă ai prevederea să-i denunți pe complici.

Miniștrii, la rîndul lor, sînt OK. Unii au proprietăți în America, alții în UE, alții și-au permis chiar la Snagov. Toți și le-au procurat din salariu și încă le au, de vreme ce nimeni de la DNA nu vede în asta un motiv de sechestru.

Unii și-au școlit copiii în universități care costă cît un Mercedes pe lună, iar alții dețin reprezentanțe Mercedes din ocaziile create într-un partid socialist. Ei bine, miniștrii ăștia, premierii ăștia, parlamentarii ăștia, despre care Sandu, Niro, Pinalti și Cocoș au făcut declarații care se ridică, în sumă totală, la zeci de ani de pușcărie și confiscare extinsă a bunurilor, rămîn neatinși.

Există tendința de a lăsa totul pe seama dosarului EADS, care vine, chipurile, din urmă, atotcuprinzător și definitiv, dar, pe măsură ce trece vremea, acest dosar seamănă cu acei Iisuși scientologici pe care lumea îi așteaptă să coboare, de la o zi la alta, pe un tobogan.

Firul roșu al afacerii Microsoft este, după cum se vede, nu prezența banilor, ci lipsa lor. Afacerea asta și, de fapt, nelimpezirea ei se explică prin inexistența banilor. Banii nu apar, nu sînt recuperați. Banii sînt lăsați în posesia infractorilor. Zac undeva, puși bine, în siguranța mucegaiului din beton, în abisul unor conturi offshore sau în cristalul pur al diamantelor dintr-o punguță de catifea.

Uneori, ai impresia că hoții sînt lăsați să-și păstreze banii fiindcă e mai ușor, pentru cei care stau la pîndă, să afle drumul secret al bogăției. Dacă banii se întorc la stat, sînt bani pierduți. Dacă însă rămîn în paza condamnatului, băieții deștepți din democrație au deja o hartă a comorilor.

Dacă ne uităm înapoi, spre marile jafuri din care statul n-a recuperat nimic, vedem două grupuri. Și e greu să distingem care dintre grupuri e mai bogat: al urmăriților sau al urmăritorilor?