Călăreții fără cap

Între pusta maghiară și stepa rusească, pe terenul cu obstacole moștenit de la strămoși, România aleargă, ca un cal deșelat de istorie, să prindă din urmă Occidentul. Singura ei certitudine, dincolo de meritele iluzorii, e distanța mare ce o separă de Europa de Vest. Decalajul ține de secole și, vorba celebrului economist, pe termen lung toți sîntem morți. Povestea patriei de la periferie își păstrează, în timp, finalul trist. Avansul Occidentului s-a dovedit insurmontabil.

Cu toate astea s-au găsit, în epoca modernă, oameni care și-au riscat numele, viața, libertatea și averea ca să reducă, prin operă politică, handicapul românesc. Baza ideologică a efortului de schimbare a fost importul de lege, instituții, idei și morală, fiindcă trebuia adus ceea ce lipsea.

Pașoptiștii, de exemplu, au introdus în țară, pe sub nasul vameșilor, libertățile iluministe, elanul național și virușii justiției sociale, luați de la burghezia pariziană. Proiectul lor de modernizare a Țărilor Române a fost ridicol prin mijloace, dar sublim prin urmări. Mica Unire a decurs din zarva pașoptistă, care a reușit să inducă o conștiință națională în rîndul unei generații de tineri boieri cu școală și avere.

Următorul efort de modernizare a fost făcut sub domnia regilor nemți Carol și Ferdinand, de la 1866 pînă la Marea Unire. N-a fost un proiect cu cap și coadă, ci mai degrabă o concluzie trasă după o jumătate de secol. Carol n-a modernizat mare lucru, marile schimbări au fost făcute de clasa politică românească, însă regele a tronat ca un stîlp în jurul căruia au putut oscila ambițiile, creativitatea și trădările locale. Nici Ferdinand n-a contribuit cine știe ce la visul unității naționale, marile decizii și actele de curaj fiind duse în spate tot de clasa politică românească. Dar prezența lui mută în mijloc a plasat evenimentele sub aura unei coroane. Modernizarea statului și a societății, atîta cîtă a fost, s-a făcut prin același import de cunoaștere, adus cu valiza de la Berlin, Viena, Sigmaringen și Paris.

După război urmează un alt elan de înnoire. Țărăniștii și liberalii au forțat dezvoltarea industrială, agrară și cetățenească tot prin import. Mai puțin iubite de liberali (prin noi înșine) și mai mult de țărăniști (adepții contractelor externe), importurile de capital, tehnologie și știință, de maniere și mentalități, de cultură și drept au dus România ceva mai aproape de ultimul vagon occidental.

În fine, ultimul și cel mai articulat plan de modernizare a fost pus la punct de comuniști, începînd cu 1948. A fost un experiment întunecat, o catastrofă socială, dar ca plan a fost impecabil. A avut premise, ideologie, scopuri, mijloace și resurse. România s-a transformat masiv în anii comunismului, și-a modernizat infrastructura de producție, chiar dacă a produs ignorînd piețele și profitul. A fost o modernizare contra naturii, un salt excepțional în direcția greșită, dar nu se poate reproșa nimic organizării. Importul s-a făcut de data asta de la Est, iar decalajul față de Vest a crescut.

După ce proiectul comunist s-a oprit, nici un alt proiect de modernizare n-a mai început. România trăiește fără proiecte de treizeci de ani, nu știe încotro s-o ia. Două generații inculte de politicieni au călărit-o pe săturate. Ambele au tras de hățuri nu pentru a o orienta, ci pentru a și-o smulge una alteia. În afara zgomotului scos de partide cînd își revendică șaua, nu s-a auzit niciodată un sunet articulat.

Cu șefii statului în frunte, politicienii s-au ferit de cultură și de gîndire. Au fugit de cărți și de cunoașterea lumii, de efortul intelectual și de conștiința binelui național. S-au bălăcit în impostură și stau cu nesimțire la adăpostul dreptului de a fi ales.

Ca să repari și să dezvolți o țară nu de sloganuri ai nevoie, ci de minte și de conștiință. Adică exact de ceea ce n-au arătat niciodată cei care cerșesc votul românilor.