Ce învățăm din atacul împotriva Israelului?

Că războiul poate începe într-o secundă, dintr-o dată. Cu o secundă înainte e pace, distracție, week-end, apoi, iată, e război. Cad bombe din cer și moartea umblă pe străzi, fără să le pese că există asigurări de securitate și politicieni care le invocă.

Că războiul te poate lua pe nepregătite. Că te poate surprinde și cînd ai cele mai bune servicii secrete din lume. Cînd ai Servicii ca ale noastre, care se ocupă cu furatul, cu îmbogățirea, cu șantajul și cu arestările politice, Servicii care își cumpără vile din bugetul operativ și care, din același buget, îi fac cadou președintelui costume de schi, surpriza pare garantată.

Mai învățăm că în război prețul cel mare îl plătesc civilii. Ei sînt lipsiți de apărare, expuși, vulnerabili, mulți. Asupra lor se năpustește haosul. Ei mor în număr mare, ei suferă în primul rînd, ei plătesc scump încrederea pe care o au în autorități. Ei plătesc despăgubirile, ei suportă costurile luptei și ei reconstruiesc lumea după război, dacă mai rămîne ceva din ea.

Mai învățăm că în război luptă în primul rînd civilii. Armata permanentă e puțin numeroasă, așa că întotdeauna sînt chemați rezerviștii. Netanyahu a chemat rezerviștii, Zelenski a chemat rezerviștii, Putin a chemat rezerviștii. Adică civilii. Dacă războiul continuă, alți și alți rezerviști sînt chemați. Civilii îi depășesc mereu pe militari în număr, în contribuție și în sacrificiu. Ei devin militari odată cu mobilizarea, dar sînt civili. Sînt fii, tați, soți, frați. Sînt ingineri, muncitori, doctori, funcționari. Poate chiar oameni de afaceri și politicieni în măsura în care nu fug cu tot cu familii din țară.

Mai învățăm că nu există apărare infailibilă, că Iron Dome și IDF nu pot face față unui atac ce depășește limitele fizice ale tehnologiei, că suficiența e un slogan politic la fel de alunecos ca articolul 5 din tratatul NATO. Mai învățăm că o țară în care serviciile secrete fac politică, organizează demonstrații și instigă societatea civilă se poate trezi, într-o dimineață, luată ca din oală.

Israel e, de departe, statul occidental și democratic cel mai bine pregătit de război și cel mai preocupat de apărarea propriului teritoriu. De decenii, armata și serviciile secrete israeliene duc războaie cu întreaga lume arabă și le cîștigă. Dar a fost suficient ca, pentru cîteva luni, politicienii să amestece securitatea națională cu lupta pentru putere, și statul a devenit vulnerabil. La noi, politicienii au anihilat, de două decenii, securitatea națională, transformînd-o într-un fals penal și iresponsabil.

Mai învățăm că uriașa diferență între o țară pregătită, cum e Israel, și o țară absolut nepregătită, cum e România, nu ne lasă nici o șansă în fața terorismului rusesc. Armata României încă se luptă cu fantomele celor două drone prăbușite în stufăriș și pierde zi de zi lupta în studiourile TV.

Mai învățăm că teroarea a devenit nerăbdătoare și imprevizibilă, că războaiele și sălbăticia revin la modă, că civilizația occidentală și democrația au breșe de securitate și că nebunia politică poate oricînd forța aceste breșe. Deși nu sînt încă dovezi clare, evenimentele din Israel par legate de războiul global, de invadarea Ucrainei, de setea regimurilor autoritare de a răsturna ordinea internațională. În mijlocul acestei fierberi, România e un stat care încă doarme somnul inconștienței, e o țară expusă și vulnerabilă, e o națiune pe care conducătorii ei politici și militari o mint cu nerușinare că se află în siguranță.

Această minciună include modernizarea armatei, resursa ei umană, numărul și starea trupelor, moralul, lipsa de strategie națională – militară și economică –, incapacitatea comandanților militari de a înțelege nevoile și urgențele, tergiversarea programelor de înzestrare și uriașa iresponsabilitate a conducerii politice. Această minciună include și falsa vigilență a serviciilor secrete, care s-au mulțumit să se ocupe de politică, de magistrați și de bani, fără să se obosească să avertizeze asupra permanentei deteriorări a capacității de apărare a României.

Israelul va reuși să-și restabilească dominația militară, să învingă și să-i pedepsească, într-o anumită măsură, pe agresori. Va putea face asta pentru că își depășește adversarii și militar, și tehnologic, și moral, și politic. Va face asta pentru că nu are altă alegere, pentru că se află înconjurat de inamici și de o ură veche, milenară, pe care a învins-o și e obligat s-o învingă iar și iar, la nesfîrșit. Dar costurile surprizei, suferința civililor și complicatele lupte interne pentru responsabilitatea pierderilor vor frămînta societatea mulți ani de acum încolo.

Mai învățăm că, indiferent de disputele politice și de gafele interne, Israel stă unit și luptă pînă la victorie. Oricît de strîmt îi e teritoriul, oricît de mare e amenințarea, oricît de disproporționată e coaliția lumii arabe, nu există nici un strop de șovăială sau de slăbiciune. E o lecție pe care o putem învăța și de la ucraineni, un popor care își reclădește statul, libertatea și renumele cu un curaj pe care specia umană credea că îl pierduse.

România nu are nici determinarea și nici capacitatea Israelului de a-și apăra țara și locuitorii. Ar trebui să-și propună să le dobîndească și să scape de politicienii și generalii care se opun.