Cîinele de pază al comediei

Pe strada mea, într-o curte, e un cîine mic. E atît de mic încît, ca să nu-l răpească vrăbiile, stăpînii lui îl țin mai mult în casă. Cînd treci pe lîngă poarta lui, îl auzi lătrînd din interior. Dar ce zic eu “lătrînd”? Auzi mai degrabă un chițăit. Un glas infinit de subțire, care te duce cu mintea la copilăria lui Cezar Ouatu. Lumea care trece prin fața casei rîde mereu.

Dar stăpînii au plecat într-o vacanță și au lăsat cîinele la un pet hotel. Cînd l-au recuperat, după o săptămînă, animalul părea răgușit. Vocea i se îngroșase serios, iar oamenii au mers cu el la doctor, să-l caute în gît. I-au făcut radiografii și analize, dar, în afară de faptul că acum lătra ca un buldog, potaia n-avea nimic. Pînă la urmă, un veterinar cu fantezie a descifrat cazul. Animalul a stat la hotel între cîini mari și și-a potrivit vocea după ei. A învățat să latre gros, din admirație pentru dulăi și din dorința de a fi ca ei.

Au trecut de atunci cîteva luni. Oamenii care trec acum prin fața porții lui tresar. Din casă pare să-i amenințe o fiară. Nimănui nu-i dă prin cap că lătratul de dog german care-i face să tremure pornește dintr-un cîine mic.

E şi cazul presei satirice. Dacă reușești să-ți îngroși vocea suficient de convingător, pui teroriștii pe gînduri. Îi faci să șovăie și să te lase în pace. Dacă, dimpotrivă, lași să-ți scape cel mai mic chițăit, ești dus.

Știu, întrebarea plutește în aer: cine sînt teroriștii? Teroriștii sînt cei care te vor mort, cu revista închisă și cu redacția mistuindu-se în flăcări. Cei care, după ce se calmează, te vor doar jupuit de viu, presărat cu sare, spînzurat în fum de ardei, tras pe roată, rupt de cămile și înmormîntat la o petrecere de-a lor. Numai că, fir-ar a dracului de treabă, mai nimic din toate astea nu se poate în democrație!

Nu vreau să diminuez presa albă care silabisește realitatea, fură știri din puținul faptelor colective și vorbește frumos cu invitații ei, dar presa satirică are un potențial incomparabil de a-și clădi dușmănii.

Pentru prost, umorul e o formă indivizibilă de insultă, e ceva care-l vizează personal. Umorul mușcă, înțeapă, provoacă, sfidează, și face toate astea involuntar, uitîndu-și mereu foloasele, așa cum procedează electricitatea.

Mai mult decît alte metode de tortură aplicate hoțului și prostului, umorul dă satisfacție cititorului. Umorul pedepsește pe loc, el conține deopotrivă enunțul crimei și execuția vinovatului. E un fel de revoluție a săracului. Atunci cînd e combinat și cu investigația jurnalistică, stîrnește demonii răzbunării în orice dobitoc aflat în raza lui de acțiune. Spectrul terorii te încolăcește ca un turban al statului modernizat.

Pe aceste rezerve naturale de ură stă relația cu lumea a jurnalismului satiric. Să te pui rău cu președintele statului, cu premierul, cu Procurorul General, cu șeful DNA, cu ministrul de Interne, cu șeful SRI, cu șeful SIE, cu șeful ANAF, cu șeful Poliției, cu președinții Senatului și Camerei, cu mai toți miniștrii, cu o mulțime de parlamentari, cu procurorii, cu judecătorii, cu șefii și comisarii Gărzii Financiare, cu Poliția Rutieră, cu prefecții, cu primarii, cu mafioții, cu infractorii, cu traficanții, cu miliardarii și cu ceilalți tipi periculoși despre care scrii într-un fel care îi jignește invariabil – iar asta de 25 de ani – nu-i de colo.

Terorismul islamic nu ajunge încă în România, dar teroriștii bugetari care au tras și vor trage asupra presei satirice sînt pe lista de mai sus. Ei, și? Nu-i prima oară cînd îi speriem cu lătratul nostru gros, de cîine mic, angajat cu săptămîna la paza ironiei.