Dispreț, nerușinare, trufie și mult ciocoism demonstrează declarațiile lui Toader-tatăl despre faptele de care e acuzat Toader-fiul. Marele logofăt Toader e oțărât că „slujnicele de la Drept” au prins glas, după ce coconul și-a vârât cu de-a sila ștrumeleagul în pântecele lor. „Este un atac la adresa mea!” Parcă ar spune: ce dracu’ mai vor și curvele astea? În toată jelania logofătului, nu există nicio preocupare față de victime, nicio remușcare pentru studenta care a renunțat la facultate din cauza agresiunilor sexuale, niciun gând pentru suferințele familiilor acestor tinere, care fac eforturi uriașe să le întrețină la studii. Doar el, onoarea lui, numele lui, reputația lui. Fiul e acuzat de viol, iar tatăl se simte violat. Asta e o culme a nerușinării, a cinismului și a aroganței cum numai în feudele României mai poate fi întâlnită.
Dar Toader-tatăl nu e excepția, e regula. Nimeni, absolut nimeni, nici măcar unul dintre oficialii universității, nu vorbește despre victime. Toți invocă legea, pe care o folosesc doar să-și șteargă dosul, vorbesc despre proceduri, despre imaginea instituției. Fetele nu există, ele sunt balast, detaliu într-un tablou al „oamenilor mari și al bărbaților puternici”.
Noua Zeelandă mi-a arătat că, în absolut orice situație cu oameni care suferă, primele cuvinte ale oficialilor se îndreaptă către victime: compasiune, sprijin, grijă, suport emoțional, consiliere. După masacrul din moscheile din Christchurch, doamna prim-ministru Jacinda Ardern a spus despre cei uciși doar trei cuvinte: „They are us.” Ei suntem noi. La Iași, asta nu se va întâmpla niciodată. Cum să fie doamnele profesoare în situația acestor „curvistine”? Cum să fie soțiile domnilor profesori ca ele? Victima e mereu din altă castă, iar pentru cei din altă castă nu ai milă, ai dispreț. Tăcerea asta nu e prudență, e superioritate, este diferența de clasă socială. Între „They are us” și „ce mai vor și astea” stă decalajul dintre o societate civilizată și una medievală.
Pentru că trăim în Evul Mediu, doar că avem Wi-Fi. Trăim cu sula-n… și cu sufletu-n rai. Ne închinăm la moaște, gândim cu mădularul și acceptăm ca normalitate orori și comportamente de Ev Mediu. Dacă la una dintre universitățile de top din țară se întâmplă asta, vă dați seama cum e în satele și comunele României?
Propovăduim virtutea și practicăm viciul. Pângărim orice: ne închinăm cu dreapta, furăm cu stânga și apoi desăvârșim lucrarea cu mădularul. Singura gaură protejată e verigheta. Pe ea n-o pângărim, o scoatem. O punem cuminte deoparte, cum întorc babele icoana cu fața la perete, ca sfântul să nu vadă păcatul din casă. Dumnezeu e mutat în altă cameră, familia e scoasă de pe deget, păcatul nu are nevoie de martori.
O studentă povestește că, înaintea actelor sexuale, profesorul își scotea verigheta de pe deget. Gestul ține de un registru religios, e o lepădare. În acele momente nu mai e el, soțul, tatăl a doi copii mici. E satirul. Jumătatea de sus rămâne profesor, cu robă, titlu și imagine de familist, inelul stă cuminte pe birou, lângă catalog. Jumătatea de jos, cu copite, face restul. Sufletu-n rai, restul unde știm.
Satirul nu răsare din senin. A crescut într-o dumbravă pregătită de țapul bătrân. Tartorii universitari nu ocupă funcții, ocupă moșii, feude, pe care le lasă moștenire. Fabricile de doctorate, plagiatele, titlurile obținute fraudulos, posturile croite pe măsura fiului nu sunt doar impostură, sunt instrumente de dominație socială. Titlul nu certifică ce știi, ci pe cine poți strivi. Iar cel mai ușor de strivit e studentul cu restanță și, mai ales, studenta. Pe frontispiciul unor asemenea facultăți ar trebui scris, cinstit: „Învățați, învățați, învățați, oricum veți fi f…te.”
E același mecanism de la catedră până la guvern. Nimănui nu-i pasă de nimic în afară de propriul scaun, propria imagine, propriul interes. De aceea am stat aproape șase luni fără guvern. Descărcarea de responsabilitate și aruncarea vinovăției în altă parte au devenit sport național: o avocată, presa, dușmanii, „cineva care vrea postul”. De aceea zeci de femei au fost ucise anul acesta, iar noi ne-am obișnuit cu haosul moral ca și cu zgomotul străzii. O disprețuim pe femeie de la amvon până la catedră și de la catedră până în bucătărie.
Ne despart de civilizație o sută de ani de justiție adevărată. Într-o lume normală, autorul și universitatea care a închis ochii atâta timp ar plăti victimelor despăgubiri uriașe. Țapul bătrân și satirul tânăr, cu toată turma lor de ciocoi, ar rămâne în curu’ gol, în goliciunea lor morală și universitară: fără catedră, fără titluri, fără scaun. Ar rămâne niște „pule”. Adică exact ceea ce sunt.
306 vizualizări
👍
👍👍