Conjurația bogaților

Bogații din sectorul privat par să fi cîștigat alegerile. Apar la televizor, dau comunicate, fac interviuri. Negociază cu Nicușor Dan și cu partidele programul de guvernare. Își spun „oameni de afaceri de succes“ și sînt reprezentați ba de foști turnători la Securitate, ba de apropiați ai traficanților de droguri. Camuflați în organizații patronale ca să-și legitimeze oportunismul și impostura, ei ridică pretenții fiscale „de dreapta“, fiindcă – nu-i așa? – Nicușor, pe care l-au sprijinit, e un președinte de dreapta. O țin langa cu concedierile, cer ca un asteroid să lovească administrația de stat și să lichideze sute de mii de bugetari, fără să le pese că România e o țară sleită de decizii proaste, care nu poate duce în cîrcă, în același timp, și prăbușirea consumului, și șomajul.

În contrast cu ei există o economie privată reală și tăcută, cu taxele plătite la zi, fără datorii la stat ca mod de operare, fără scutiri și facilități, fără ajutoare de la Guvern acordate patronilor milionari. Dar acea economie privată își vede de treaba ei: lucrează și suferă în tăcere, cot la cot cu clasa muncitoare, cea mai împovărată clasă muncitoare din Europa Centrală, de Sud și de Est. Alde Șucu și Anastasiu, însă, care fac acum consultanță politică și negocieri la Cotroceni, vor avantaje pentru specia lor, pentru clientela politică a zilei, pentru exemplarele care au fentat cumva istoria și legea, storcînd bani din sărăcia și înapoierea în care politicienii au ținut România.

Cîte feluri de bogați trăiesc în România?

E, întîi de toate, generația ceaușiștilor-securiști care „s-a privatizat“, furînd avutul statului, direct sau prin fii, gineri, neveste și cumnați – de notat aici, în treacăt, clanul lui Ion Dincă, cu ginerii Badea și Popoviciu, care puneau mîna pe active importante ale statului cînd morții din decembrie ’89 încă nu se răciseră. E, apoi, rețeaua agenților DIE, reveniți din Occident în anii ’90, care au primit spre exploatare întreprinderi, capitaluri, sectoare ale economiei sau monopoluri de stat, cum ar fi clanul Adamescu (Unirea, Asirom) sau clanul Păunescu (Intercontinental, Lido, Rex).

A treia categorie de bogați: devalizatorii Bancorex, care și-au capitalizat căsuțele poștale din Cipru cu aproape cinci miliarde de dolari nerambursabili, achitați după 1999 de poporul blînd și răbdător. Aici au fost ofițeri acoperiți, generali la vedere și oameni politici din clasa distrugătorului Hrebenciuc. Fiii și nepoții acestor profitori sînt azi bogați cu bani vechi, obținuți acum peste două decenii și jumătate, în vremuri cînd furtul poate fi dat uitării. Urmează bogații din epoca Năstase, clanurile mătușii Tamara, ale lui Miki Șpagă, DIP și ale fraților Sechelariu, cu depozite în Elveția, Cayman și Cipru sau în recipiente de tip Petrache și Bittner. O generație de milionari a cărei progenitură, trimisă la școli scumpe și întoarsă acasă loază, insultă viața publică risipind pe prostii banii furați de bătrîni.

Îmbogățiții lui Băsescu sînt deja oameni politici ocrotiți de binomul SRI-DNA, formați într-o epocă de prăduire a bugetului de stat în cooperare cu instituțiile statului. Acum se pun bazele ideologice ale clientelei politice: derbedei și ratați loiali primesc de la Guvern contracte, scutiri de taxe și ajutor financiar. Devin „oameni de afaceri“, se îmbogățesc pe ei și pe binefăcătorul politic, își spun cu nerușinare investitori, capitaliști, antreprenori. Zeci de miliarde curg din bugetul de stat în companiile lor, în buzunarele lor, în căsuțele lor poștale, fără ca în economie sau în infrastructură să fie detectată vreo urmă de progres.

În regimul Iohannis, clientela politică devine o structură infracțională transpartinică, cu conștiință de sine și putere autonomă, care e servită la vedere cu de toate: contracte, licitații cu dedicație, facilități, scutiri și ajutoare de stat. Apare acum o clasă superbogată de oameni politici, în special miniștri, care joacă sărăcia. Ei dau contracte cumulate de miliarde de euro unor consăteni și primesc șpaga în paradisuri fiscale. Sînt la modă acum Dubai, Abu Dhabi și Doha. Consăteanul execută contractul, își pune o margine de 20%, care la un miliard înseamnă 200 de milioane, își ridică dividende legal, transferă apoi banii proprii în Emirate sau Qatar și, de acolo, din cont privat în cont privat, îi dă ministrului, nepotului de ministru sau amantei de ministru, în condiții de siguranță totală, fiindcă legea europeană contra spălării banilor nu bate în țara emirilor. Acești bogați de dată recentă mai primesc comisionul binefacerii prin acțiuni în companii locale trecute pe numele rudelor.

În siajul acestui strat de politicieni multimilionari vin antreprenorii șantajului: magistrații și generalii (activi și rezerviști), storcînd rente insultătoare de la stat și lucrînd mînă în mînă cu mafiile disponibile, atît în instituțiile de forță, cît și în lumea interlopă.

Bogații din sectorul privat se organizează acum mai vizibil ca altădată, fiindcă aspiră să devină o clasă intangibilă, adică egali cu bogații din sectorul de stat în fața organelor de cercetare.