Crin Antonescu: opera și talentul

Crin Antonescu s-a născut la televizor, așa cum aveau să se nască, mulți ani după aceea, eroii concursului Românii au talent. Era pe la începutul Micului Optim Despotic, adică prin 2008-2009, iar vocea președintelui Băsescu căpătase acea răgușeală în care stau pitiți mugurii absolutismului cu patru cuburi de gheață. Crin Antonescu avea talent, un talent de artist oral care făcea spectacol sub cupola circului din Parlament. De mult nu se mai auziseră verbe așa de proaspete și fraze așa de bine întocmite. Împotriva despotului se ridica, limpede și curgător, glasul lui Demostene din Isaccea. Așa încît lumea a întors capul, a ciulit urechile și l-a adoptat pe acest copil vorbăreț așa cum l-au adoptat leviții pe David. De la el se aștepta să pornească pietroiul spre fruntea tiranului, iar Crin Antonescu nu a înșelat așteptările nimănui. În campania pentru prezidențiale din 2009 a măturat cu Băsescu pe jos cum nici două lăzi de Chivas n-ar fi reușit. Atunci cînd, în ciuda discursului său aplaudat, Antonescu nu a intrat în turul doi, poporul a oftat așa cum oftează tribunele la un șut frumos, pe lîngă vinclu. Destinul viitorului președinte al României tocmai se făurea. Legenda dădea în fiert, istoria își deschisese brațele. Crin Antonescu părea să aibă inteligența lui Caragiale și verva lui Take Ionescu. Punînd la socoteală și fierbințeala momentului, se poate spune că, de la Godot încoace, nimeni nu mai fusese atît de așteptat.

Crin Gură Bogată și-a lăsat trilurile să zboare și, la începutul anului 2012, trambulina spre Cotroceni era gata meșterită. Dar nici iubitorii de păsări exotice și nici veterinarii nu observaseră că acest canar trăise doar în captivitate. Imunitatea lui era slăbită în săli închise, în sedii de partid și în platouri de televiziune. Scos afară, lăsat să umble printre oameni, Antonescu s-a izbit la nesfîrșit de geamurile unei realități pe care o vizitase doar cînd ieșea să se pișe.

A făcut în doi ani toate gafele pe care un politician idiot le-ar face într-o viață. S-a combinat cu Voiculescu și cu Becali. A mințit fără să i-o ceară împrejurările. S-a grăbit să-i probeze papucii lui Băsescu în loc să aibă răbdare să-i dea. A vorbit cu delegația FMI într-o limbă care nici pînă azi n-a fost descifrată. A ieșit de la guvernare ca să intre în noi încurcături. Și-a dat demisia din fruntea partidului și s-a retras din cursa prezidențială ca să cadă în cursa întinsă de sondaje. Sensibil, fragil, obișnuit cu interioarele și cu sticla televizorului, Crin Antonescu a fost secerat de o boală necruțătoare: suficiența. Pe ruinele visului său solitar și aseptic se întinde acum umbra unui sas gigantic și taciturn, care dă impresia că ar putea sugruma un taur, dar s-a mulțumit cu fostul său șef de partid.

Tot ce va face de acum încolo Crin Antonescu va fi pîndit de ridicol. Lipsit de funcții și de somn liniștit, aspirînd pe ascuns la călătoria înapoi în timp, obligat să-și schimbe morga de șef pe chicotelile de subaltern, cotcodăcind pe lîngă un Blaga și un Iohannis ocupați, Crin Antonescu va ieși din decor agitat, ca un nebun care întreabă trecătorii dacă i-a văzut cineva Pisicul. Să ni-l amintim așa cum a fost: Crin Antonescu, cel mai bun vorbitor împotriva lui Băsescu. Cel care a pus stupoare pe o față obișnuită doar cu roșeața.