N-aș fi găsit titlul dacă numele personajelor, mă rog, acum nu ne luăm noi dintr-un „H“, n-ar fi crescut chiar din binecunoscuta expresie, de parcă limba română știa dinainte ce urmează.
Vlădică și Hopincă există, sunt bine-mersi, oameni în viață, au funcții, semnează documente și iau decizii care ne privesc pe toți. Că se numesc exact cum se numesc nu e vina noastră. E, poate, singura formă de umor pe care țara asta și-o mai permite.
„De la vlădică la opincă“ e expresia românească „pentru toți și pentru toate“, de la episcop la țăran, de sus până jos, fără „’osebire“. E jucăușă și optimistă în felul ei, pentru că presupune că ierarhia are două capete vizibile și că distanța dintre ele poate fi măsurată.
România contemporană a produs o variantă mai sofisticată. Ierarhia există, capetele există, dar unul dintre ele nu se vede. Nu din neglijență, nu din lipsă de interes public, ci pentru că sistemul a decis că întrebările despre anumiți oameni, despre „vlădici“, nu sunt și pentru publicul larg, adică pentru „opinci“. Publicul plătește, însă doar sistemul decide ce merită acesta să știe. Până acum, aranjamentul a funcționat impecabil!
Domnul Florin Lazăr Vlădică conduce Oficiul Informații Integrate de la Cotroceni. Din această funcție, decide ce informații ale SRI, SIE, DGIA și DGPI ajung pe masa CSAȚ-ului, adică, în practică, ce amenințări există oficial pentru România. Domnișorul este medic veterinar de formație, cu zece ani din carieră lipsă, nedeclarați public, fost colaborator al lui Ovidiu Tender și Frank Timiș, fost negociator al contractului Patriot de 3,9 miliarde de dolari fără clauze de offset, angajat ulterior de Raytheon, compania căreia el însuși îi acordase contractul. A fost prezent în anturajul lărgit al simpatizanților lui Trump alături de Victor Ponta. A fost impus la Cotroceni, conform presei, de aceeași echipă Trump. A fost păstrat de Nicușor Dan după ce cincisprezece din optsprezece consilieri prezidențiali și-au dat demisia.
Întrebarea simplă „Cine este dl Vlădică, patria cui servește și de ce este încă în funcție?“ nu a primit nici acum răspuns. Nici de la Administrația Prezidențială și nici de la partidele din coaliție.
Opacitatea lui nu e un accident administrativ. E o garanție reciprocă, el tace, sistemul tace, și în tăcerea asta se administrează securitatea națională. A-l expune pe el înseamnă a expune contracte, rețele și decizii care implică oameni vii cu funcții active. Sistemul nu îl apără pe dl Vlădică din prea multă afecțiune, nici vorbă. Îl apără pentru că nu-și permite să îl devoaleze, să îl explice, să tragă un pic perdeaua de fum din jurul acestui personaj. Care bag mâna-n foc că e un umflat cu pompa și că transpiră în scris la forma negativă a lui „a fi“.
Ceea ce face situația cu adevărat instructivă e distribuirea rolurilor. Dl Vlădică a fost pus acolo de alții, „echipa Trump“, cum a scris presa, fără ca nimeni să dezmintă serios. A fost acceptat de ai noștri, de Nicușor Dan, de partide, de instituții, fără ca nimeni să explice de ce. Străinii au ales, românii au ratificat prin tăcere. E un aranjament confortabil pentru toate părțile, mai puțin pentru cetățeanul care finanțează funcția și care nu are dreptul să știe cine o ocupă cu adevărat și în numele cui. Dar și când i-o veni sorocul, să te ții, dudulacii ăștia prind viteză la vale!
Dl Rareș Hopincă e primar al sectorului 2. Spre deosebire de predecesorul său în această analiză, dl Hopincă e complet vizibil. CV-ul e public. Declarațiile de avere sunt accesibile. Bijuteriile sunt declarate, partidul e cunoscut, traseul e desenat cu linie continuă de la obediență locală la funcție locală. Nu există nimic opac în biografia sa, și tocmai asta e problema, pentru că transparența completă a unui CV care nu justifică nimic e o altă formă de opacitate. Știi tot și nu înțelegi nimic.
Dl Hopincă e, în schimb, un produs intern pur. Nu l-a impus nimeni din afară, a crescut din sistem ca ciuperca după ploaie, hrănit din loialități de partid și din talentul specific românesc de a fi băiat bun la toate și pericol pentru nimeni. E tipul pe care îl găsești la orice masă, de acord cu orice propunere, ofensat de nici o decizie. Sufletul adunării. Sufletul sectorului. Sufletul unui sistem care nu are nevoie de oameni capabili, ci de oameni disponibili, nerușinați si obedienți.
Sistemul nu îl apără pe dl Hopincă, îl exhibă. Îl pune la vedere tocmai pentru că ceea ce se vede nu deranjează pe nimeni. E funcționarul-ornament, un breloc la cingătoare, „conform“, perfect adaptabil la orice configurație de putere. Nu știe suficient cât să fie periculos, iar asta îl face ideal.
Doi oameni, două funcții ale aceluiași organism. Pe unul, sistemul îl opacizează, pentru că știe prea mult ca să poată fi explicat. Pe celălalt, îl exhibă, pentru că nu știe suficient ca să conteze.
Împreună acoperă spectrul aproape perfect. De la vlădică la opincă, de la secretul pe care nimeni nu și-l asumă la transparența care nu spune nimic. Expresia descria odinioară o distanță socială. Azi descrie arhitectura sistemului. Nu măsoară cât de departe sunt cei doi unul de celălalt, ci cât de bine funcționează împreună. Până când prejudiciile încep să pocnească prin dosare. De acolo, lucrurile se simplifică brusc, adunătura devine și gureșă, și tăcută în același timp, primii de nevoie, ultimii de voie. Este doar în funcție de calendarul operațiunilor.
România nu duce lipsă de explicații pentru starea în care se află. Duce lipsă de oameni dispuși să le ceară cu fermitate.
204 vizualizări
