Epoca șobolanilor

De zece ani, românii votează șobolani. Președinți, miniștri, parlamentari care se ascund în întuneric și rod articulațiile statului. Oameni care fug de lumină, de rațiune, de școală, de confruntare, de responsabilitate. În galeriile subterane ale funcției publice ei răspîndesc ciuma prostiei și a indolenței, bacilul hoției și lașității individuale. Trăiesc în colonii clădite pe complicitate, sînt progeniturile păroase și copleșitoare ale imposturii.

Pe cît de slabă le e mintea, pe atît de ascuțit le e mirosul. Miros banii, pe care îi fură și-i depozitează în galerii de familie. Dar cel mai bine miros pericolul. Atunci cînd îl detectează, dispar. Fug de el așa cum fug șobolanii de vermorel. E un viscol, au dispărut. La o inundație stau ascunși două zile, la o grevă trei. O degradare a rating-ului de țară îi face nevăzuți cu săptămînile. Cînd e să răspundă la întrebări, surzesc. Acum, de cînd cu scandalul alegerilor anulate, au plecat de trei luni în călătorie spre centrul Pămîntului.

Dar cel mai tare au fugit de ideea pericolului rusesc. L-au negat, s-au ferit să-l privească, l-au acoperit cu pătura străvezie a articolului 5, l-au camuflat sub parteneriatul strategic. Cum le atrăgea cineva atenția, cum chițăiau ceva despre umbrela NATO, furișîndu-se apoi spre hambarele cu provizii. Ani la rînd au ronțăit rezerva de încredere a națiunii, au dat gata capacitățile militare, au tîrît în irelevanță politica alianțelor locale. Muți, lași, incapabili, au blocat orice încercare de a construi securitatea țării, au sufocat cu perna orice tentativă de trezire a armatei, a societății, a conștiinței pericolului. Li s-a spus de sute de ori, de mii de ori. Pe canale publice, pe canale oficiale, pe canale private, pe canale internaționale. Dar canalele lor preferate erau, de fapt, canalizări, înfundate de zoi personale, de mizeria de clan, de fapte încadrabile la abuz în serviciu, la subminare a economiei și a capacității naționale de apărare, la trădare.

Și iată-ne, astăzi, mulțumită șobolanilor, membri ai unei alianțe nord-atlantice care nu mai e invincibilă și săritoare, ci pretinde facturi pe care nu le putem achita. Iată-ne privind cu inima strînsă la capriciile sîngeroase ale lui Putin, ultima dragoste a regimului Trump. Iată-ne răsfoind presa conservatoare din SUA care cere evacuarea trupelor americane din baza de la Kogălniceanu. Iată-ne tremurînd ca un iepure lipsit de apărare, proaspăt jupuit și așezat în tavă, gata să fie băgat în cuptor, la banchetul prieteniei ruso-americane.

Guzganul cel mai vinovat e Iohannis. El și-a săpat galeriile de fugă în abisul sinecurii de lux. Din acele străfunduri ale disprețului a perfecționat tehnica nimicului. A lăsat politica externă în seama unor servitori limitați și a dat armata pe mîna unor generali inepți. La rîndul lui, fostul premier Ciucă a fost căpetenia armatei nouă ani: cinci ani șef al Statului Major, doi ani ministru al Apărării și aproape doi premier. În mandatele lui, armata a fost jefuită nu doar de programe, ci și de bani. Bugetele de înzestrare au mers în cheltuieli politice, în campanii electorale, în tablourile generalului Zisu, în vilele șefilor serviciului secret al armatei. Din fondurile operative i s-au cumpărat costume de schi lui Iohannis. Gheruțele de șobolan suprem s-au lăfăit în clăparii de ultimă generație, în timp ce soldații umblă și azi cu bocanci de dinaintea Potopului, în ton cu restul ținutei și cu armamentul.

Marcel Ciolacu s-a ferit de repornirea industriei naționale de apărare așa cum se feresc rozătoarele de grîul otrăvit. A aruncat priviri înfricoșate din buza găurii, a pipăit aerul cu mustățile, apoi s-a furișat la loc, fericit că a scăpat din capcana întinsă de patriotism. Pe Ciolacu l-a speriat ministrul Tîlvăr, iar pe Tîlvăr l-au prostit șobolanii de casă ai ministerului. Lui Tîlvăr, de altfel, îi mijesc perii speciei foșgăitoare sub gulerul de fiu de securist. Și așa se face că azi România e împiedicată să-și modernizeze armata de un profesor de engleză legendat, membru recunoscut al coloniei subterane.

Toată puterea politică stă acum la fereală. Speră, ca întotdeauna, să treacă cumva urgia, să se rezolve necazul de la sine. Bolojan e atît de interimar, încît a convocat Consiliul Suprem de Apărare a Țării abia la o lună și jumătate după ce securitatea națională a României se dizolva în declarațiile lui Donald Trump, ca o aspirină efervescentă. Cu aparența lui de exemplar dintr-o specie mai fără păr, Bolojan a creat așteptări. Mulți au sperat că ultimul șobolan de la Cotroceni a fost Iohannis. În zadar.

Epoca șobolanilor ne apasă. În aceste zile, compania strategică de apărare Romaero e pregătită să fie lichidată, deși poate deveni centrul de excelență pentru mentenanța aeronavelor F16 din tot flancul estic. Opt fabrici de armament pentru forțele terestre zac în pragul insolvenței, deși au memorandumuri semnate cu mari producători internaționali pentru producția echipamentelor de standard NATO în România. Pînă și o amărîtă de investiție la UPS Dragomirești, care ar dubla stocurile de proiectile cu un buget ridicol de mic, așteaptă de trei luni semnătura unui ministru care nu se dă găsit.

Rozătoarele pe care le-am votat se pitesc sub cuvintele mari ale Europei. Planuri grandioase destinate altora, altor industrii, altor economii, altor armate, sînt acum noua umbrelă de vorbe. Colonia liderilor politici se pune la adăpost cu discursurile de la Bruxelles, fără să înțeleagă diferența dintre marea întîrziere birocratică și urgența românească. Șobolanii noștri pîndesc din bezna propriei minți, din adîncul lașității lor patentate, să vadă ce se mai întîmplă, fără să miște o gheruță. La urma urmei, dacă s-o scufunda corabia, ei știu s-o părăsească.