Guvern da, guwerner ba

Iohannis folosește o limbă cu accentele puse greșit. Vorbește o română moartă, recuperată parcă din manuscrise, a cărei pronunție e lăsată la voia întîmplării. Cînd simte că intonația nu face destul pentru idee, că sunetul nu e destul de contrar sensului, Iohannis se leagănă un pic de pe vîrfuri pe călcîie, ca să adauge importanță unui verb secundar, socotit de el buricul frazei. La fel face și în politică: se mișcă în contratimp, ca pișatul boului, cum ar zice înțelepciunea populară.

Iohannis a spus un munte de prostii. Muntele lucrului bine făcut a schimbat relieful politic al țării. A impus un guvern tehnocrat sub acoperire, a fărîmițat electoratul dreptei și a îmbrîncit liberalismul spre cel mai prost an din ultimul deceniu.

PNL e azi o epavă fiindcă Iohannis a numit în locul lui Crin Antonescu o curtezană de partid, mai proastă ca scorul de la București, dar devotată ambiției lui mute. Tot el a pus la cale proiectul Cioloș, o combinație care a nenorocit pe toată lumea, de la Alina Gorghiu la USR și de la Klaus Iohannis la Dacian Cioloș. Azi, PNL se scufundă în propriul vid politic, USR duce lupte interne pe un ciolan micșorat, iar Cioloș e dat uitării ca o migrenă a Ardealului.

Dezastrul dreptei la parlamentare e rezultatul prostiei. Iar în fruntea responsabililor cu prostia stă Klaus Iohannis. Fără experiență, fără inteligență politică, fără abilitatea minimă de a asculta sfaturi, dar plin de el și de autismul mesianic depozitat la Sibiu, răzbunător și rudimentar în relațiile interumane, Iohannis a declanșat un proces cu urmări grave.

N-a avut idei proprii și a pierdut repede din vedere misiunea și rațiunea politică a președintelui țării. Așa că a împrumutat de la alții bolovanii periculoși ai integrității și a aruncat cu ei la întîmplare.

Dar integritatea stă pe oameni, pe fapte și pe instituții. La noi stă, de exemplu, pe Monica Macovei, cea care a ajuns europarlamentar în 2008 pe bani furați de la buget de gruparea Microsoft și livrați la PDL. Așa spun documentele DNA. Integritatea stă și pe Traian Băsescu, părintele statului modernizat de mafioți, președintele care a patronat, prin apropiații săi, furtul banilor publici de la ANRP, ALRO, ministerele Educației și Comunicațiilor, el însuși suspectat, împreună cu membri ai familiei sale, de mită și spălare de bani. Așa spun documentele DNA și informările SRI.

Pe cine mai stă integritatea? Păi, mai stă și pe noul ei adept, Klaus Iohannis, care deține mai multe case decît ar fi putut plăti meditînd elevi două secole la rînd, care a falsificat documente pentru a dobîndi case, care a beneficiat de clemența dubioasă a Curții de Apel Alba Iulia în procesul în care alți 60 de primari au fost condamnați în aceeași speță. Toate astea rezultă, desigur, din hotărîri ale instanței, din documente oficiale care dorm în depozitul familiei Google, la un click distanță de nedumeriri.

Integritatea stă la noi și pe plagiate, pe mușamalizări ale comisiilor de doctorat, pe mutări de dosare de la Sibiu la Pitești, pe numirea șefei Înaltei Curți la CCR ca recompensă, pe condamnări politice, pe dosare fabricate, pe NUP-uri și pe luarea vorbelor înapoi cînd vine vorba despre furtul din alte teze al șefei DNA.

Integritatea, morala, curățenia penală reprezintă, în interpretarea creatorilor dîmbovițeni, o problemă de unghi politic. Dacă ai unghiul potrivit, dacă ai, adică, instituțiile și cîmpul tactic, integritatea e o armă. Dacă nu, e o pacoste.

Integritatea și mama ei, anticorupția, au fost supradoza sezonului. Iohannis le-a abuzat, le-a folosit împotriva naturii lor și le-a compromis. Le-a răsturnat cu tot cu logică și le-a lăsat cu fustele căzute în cap. Așa a pierdut alegerile: a repetat la nesfîrșit, cu accentele puse greșit, o minciună.

Nu i-a trecut prin cap că poporul ar putea vrea slujbe, pensii, școli, medicamente, pace sau taxe mai mici. Și nici nu avea cum să-i treacă. El a vrut, de pildă, doar vacanțe și un al doilea mandat.