Ich bin ein Rumäne

De o lună și ceva, Crin Antonescu își sapă mormîntul politic cu sîrguința unui partizan prins de Wermacht pe frontul de est. În fundal e plutonul liberal de execuție, care așteaptă exit-poll-urile din 25 mai, iar pe marginea gropii lucește o pereche de cizme nemțești, lustruite la Sibiu. Din ele se înalță un Klaus Iohannis mut și senin, care își consultă ceasul, îmbrăcat în uniforma noului candidat la președinție. După toate aparențele, va fi un schimb de ștafetă scurt, ca o împușcătură cu surdină, apoi Hellvig și Mănescu vor coborî lîngă decedat ca să-i potrivească perna, să-i șteargă de pe buze zîmbetul de prezidențiabil și să-l așeze cum se cuvine în groapa istoriei. Cel mai talentat vorbitor pe care l-a dat Parlamentul României în ultimii cinci ani a ținut să se răpună singur. A scos PNL de la guvernare ca să-i bage pe unguri în loc. Și-a lipsit partidul de resurse ca să aibă el platformă anti-Ponta. A lăsat mii de liberali fără slujbe pentru o combinație în care un singur om poate căpăta serviciu. Fără mașinăria de propagandă a lui Ghiță și Voiculescu, Antonescu scheaună prin studiourile Evz și B1, și se zbate, alături de Cătălin Predoiu, în băltoaca celor 15 procente. Dacă ursitoarele i-au prezis că o să ajungă la Cotroceni, faptul pare să se fi consumat deja, la interimatul din 2012. Ca și Mircea Geoană, poate povesti nepoților că a fost președintele acestei țări, fără să mintă deloc.

Să revenim, însă, la succesor. Klaus Iohannis e singurul outsider care poate cutremura monolitica alcătuire a planurilor PSD. Un profesor de fizică scufundat, la Berlin, în cafeaua Angelei Merkel poate fi împins de jos în sus cu întreaga forță diplomatică a Germaniei. Primarul Sibiului e mai puțin naiv decît lasă să se înțeleagă lunga lui muțenie, gesturile reținute și ochii care nu clipesc. Mandatele și le-a petrecut nu numai supraveghind festivalul de teatru, ci și călătorind neîntrerupt în Europa, în întîmpinarea intereselor germane, de unde s-a întors cărînd un sac de relații, medalii și numere de telefon. Față de acum doi ani, cînd părea să nu prea știe ce întrebuințare să dea corpului, Iohannis se prezintă astăzi tuns corect și stăpîn pe sine, ca și cum s-ar fi antrenat încontinuu în sala de sport a lui Frank Walter Steinmeier. Vorbirea lui rară și monotonă e mai precisă și face un contrast izbitor cu țipetele viitorilor săi adversari. Din ce se găsește acum pe tarabă, Iohannis e singura voce care, prin liniștea ei, poate pune mulțimea pe gînduri. Firește că trecutul lui destul de zbuciumat la Primăria Sibiului n-a fost încă reamintit populației, dar fiți siguri că, în cazul în care neamțul se arată interesat de Cotroceni, basculantele cu căcat din platourile Antenei 3 sînt pregătite. Iohannis va avea de înfruntat o grindină mai împuțită ca suflarea morților din Helheim, dar asta se va petrece abia după ce va fi nesocotit avertismentul structurilor.

În schimb, Angela Merkel poate vizita Bucureștiul ducînd în lesă monstrul industrial teuton, purtînd tricouri cu Mercedes Benz și parafrazîndu-l pe Kennedy la Berlin: „Ich bin ein Rumäne”. În fond, de ce n-ar face-o? O piață de douăzeci de milioane de consumatori de E-uri, condusă de un burgmeister sas, e un motiv suficient. Motorizată de investițiile germane, România, patria cocalarilor înnebuniți după bere și BMW, ar putea arăta ca o carpetă cu “Răpirea din serai”, în care hoții folosesc motociclete. Cu tot ce ar tîrî, la o adică, după el, Iohannis, poate „aprinde” valul popular. Dar simbolistica lui Klaus Întîi, neamțul re-întemeietor, atrage pericole. Cel mai mare vine dinspre Traian Băsescu, al cărui vis de a stăpîni dreapta și de a deveni premier sub președinția lui MRU s-ar duce pe copcă. Iar Iohannis are atîta minte cît să nu se lege la cap cu obsesiile unui deținător de dosare. Așa că, dacă nu va candida la președinție, singurul neamț care le rămîne liberalilor e răposatul Crin Antonescu.