Înainte sau spre nicăieri

Ca să progreseze, popoarele înapoiate ar trebui să ia votul ca pe o căsătorie din interes. Din dragoste nu poate ieși nimic bun, căci pasiunea politică naște imediat ură. Din indiferență nici atît. Dacă vrei să scoți din democrație ceva acceptabil, ai nevoie de interes, adică de calcule, de rațiune, de minte. Iar popoarele, după cum vedem pretutindeni, joacă, în ultima vreme, rolul prostului.

De această prostie profită aventurierii. În cazul nostru, îi vedem între candidații la președinție, plasați la coada clasamentului: traseiști, nebuni, popi contrafăcuți, dame, ofițeri acoperiți de rușine. Ei sînt prezidențiabilii de sanatoriu și fac o figurație uneori sinceră, la cheremul propriei țicneli, alteori planificată de îngrijitorii lor politici.

Dar există și aventurieri cu aparență serioasă, care plutesc pe o popularitate, cum spuneam, prostească și, în același timp, descurajatoare.

Victor Ponta, de exemplu, avea, în mod sigur, altele de făcut. Viața lui ajunsese la vremea culesului. Juca golf în țări exotice, consilia tirani din afara UE, călătorea la business class către apartamentele din Istanbul și Dubai, ajuta companii străine să înșface resursele minerale ale patriei. Punea, cum ar veni, România pe primul loc, fără să fie nevoit să o recunoască la televizor.

Victor Ponta e inteligent, trecut prin multe și scăpat cu bine din ghearele politicii. E greu de presupus că s-ar fi întors, dacă nu i-ar fi dat ghes ceva misterios și puternic. Să fi fost vanitatea, oportunismul, nevoia de revanșă, obligațiile din trecut, presiunea generalilor, rugămințile lui Sebi? Dorința de schimbare sigur n-a fost, fiindcă Victor Ponta înțelege foarte bine că, dacă ajungi președinte avînd în spate un canal TV și o mînă de primari pesediști, nu poți schimba decît programul patrulei SPP de la Cotroceni.

Nici Nicușor Dan nu poate schimba nimic. Dacă ajunge președinte, Constituția îl lasă atît de singur și neajutorat, încît Marcel Ciolacu îi poate tăia bugetul în rîsetele coaliției de guvernare. Așa a hotărît democrația în noiembrie 2024, trimițînd în Parlament o majoritate pe care poporul pretinde c-o urăște, dar o votează.

Ajuns la Cotroceni, Nicușor ar fi paralizat politic, un președinte în scaun cu rotile, plimbat de SPP pe la parade și tăieri de panglici. Ce guvern să schimbe Nicușor și, mai ales, cum? O luptă cu majoritatea PSD-PNL-UDMR n-ar fi doar lipsită de speranță, ci și periculoasă pentru economie, putînd duce, prin instabilitate politică și poticneală, la blocarea finanțărilor și prăbușirea României în abisul categoriei junk. Planul președintelui Nicușor coincide, așadar, cu al coaliției PSD-PNL-UDMR: să-l păstreze, o vreme, pe Ciolacu premier. Schimbarea și reformele sînt cuvinte scrise de consultanții de campanie, cuvinte pe care Nicușor le-a învățat pe de rost pentru aparițiile TV. Aventura lui spre Cotroceni e o ambiție de rău augur, o criză de supraevaluare, fiindcă genialul elev de altădată e la fel de incompetent ca Iohannis și la fel de tupeist ca Băsescu, din al cărui parcurs politic se inspiră. E un fel de Băsannis, care speră să-și umple, cîndva, golul politic cu ajutorul procurorilor, al Serviciilor și dosarelor ce rînjesc din acel slogan stupid și amenințător, „Pînă la capăt“.

De schimbat, nici George Simion nu poate schimba nimic. Dacă ar ajunge președinte, ar cădea și el în captivitatea majorității PSD-PNL-UDMR. Ar face aceeași figurație ca Ponta și ca Nicușor. Altminteri, dacă e să pornească război cu Guvernul, declanșează haosul. Haosul, de altfel, e materia din care e confecționat. Cînd antieuropean, cînd legionar, cînd trumpist, cînd suspect de cooperare cu agenți FSB, cînd escroc imobiliar, cînd atîrnător la Gigi Becali, cînd luptător dac, Simion se încaieră cu propriul delir și promite că, dacă ajunge președinte, organizează turul II între Georgescu și Lasconi.

Elena Lasconi duce o luptă inutilă, dar eroică împotriva unui puci userist, și chiar dacă i-ar dispărea toți contracandidați și ar ajunge în fruntea statului printr-un fulger iscat din cer, ar avea nevoie de doi ani ca să înțeleagă ce are de făcut. De schimbat guverne sau majorități nici nu se pune problema.

Tehnic, pe Ciolacu îl poate schimba doar Crin Antonescu. Cu frumosul, cu negocieri de resurse și putere în interiorul coaliției, cu mutarea pașnică a unor lideri consumați în poziții non-executive. Un președinte care se află în relații de cooperare cu majoritatea parlamentară poate reforma guvernarea. E singurul care poate aduce schimbarea cu care se laudă ceilalți, fiindcă e singurul care ar avea mijloacele politice. Nu e ca și cum ar mătura masa și ar pune alte tacîmuri, dar ar schimba, cel puțin, ospătarii și conversația.

Ne place sau nu, asta e limita de sus a acestor alegeri. Democrația și legea impun această limită, iar dincolo de ea e doar neputință, haos și sărăcie. Simion, Ponta, Nicușor sînt variante imature, ambiții de mare risc și, ca întotdeauna cînd popoarele votează la nervi, pot ieși președinți. Crin Antonescu, în schimb, prin natura împrejurărilor, e varianta stabilă. Apariția lui la Cotroceni ar elimina criza politică, ar stabiliza bursele, ar scădea dobînzile la împrumuturi, ar calma rating-ul. Schimbînd configurația Guvernului și păstrînd coaliția, preluînd puterea fără traumă economică, liniștind partenerii din Europa și de peste Ocean. Crin Antonescu reprezintă azi căsătoria din interes, preferabilă aventurii, chiar dacă națiunea, tulburată de hormoni, e gata să plece cu grupul de nuntași beți, care fură mireasa.