Injecția cu eroism

Cu eroii săi, România a dezvoltat o relație patologică. Nu îi construiește cu răbdare, în timp, prin acumulări și prin fapte verificabile. De regulă, îi descoperă când mor, și atunci tot ce a fost detestabil devine strălucitor, tot ce a fost mizer se transformă în vocație si tot ce a fost îndoielnic devine legendă. Alteori îi fabrică pe loc, la cald, din nevoia acută de a crede în ceva. În orice, oricât de fragil, oricât de mincinos si oricât de caraghios, important e să fie al nostru și, mai ales, să fie mare. Planetar. Unic. De preferat, nemaiîntâlnit în istoria omenirii.

Și nou-eroii noștri speculează această nevoie cu pricepere. Politicienii se proiectează ca salvatori, vin să „repare” ce au stricat altii, „să rupă” ce antecesorii n-au putut rupe, să fie ceea ce sistemul nu a fost niciodată. Ceilalți, sportivii, vedetele, figurile publice se lasă pur și simplu construiți. Nu cer nimic, nu promit nimic. Tac și se lasă umflați. E mai confortabil și mai puțin riscant, pentru că legenda nu dă socoteală, salvatorul, da.

Săptămâna Patimilor a oferit două lecții simultane despre boala noastră. Una din sport, una din politică. Ambele la fel de instructive și ambele la fel de deprimante. În prima, personajul e ceea ce am proiectat noi pe el, un defunct care n-a cerut să fie erou, dar pe care noi l-am transformat într-unul, pentru că aveam nevoie. Moartea lui a devenit spectacolul pe care îl meritam si pe care îl așteptam; grandios, lacrimogen, gol pe dinăuntru. Parcă nu e doar o coincidență că l-am plâns în Joia Mare. România știe întotdeauna când are nevoie de o Înviere. Nu contează că răposatul e substitutul, nu originalul. Important e ritualul, lumânarea, lacrimile în direct. Învierea, la noi, se face la televizor și durează trei zile, exact cât trebuie pentru audiență maximă.

În cea de-a doua, moartea e simbolică, și chiar mai dureroasă, pentru că Președintele nu e o victimă a proiecției noastre, ci un complice foarte confortabil al ei. A acceptat ce știa că nu poate duce. A preluat speranțele a milioane de oameni cu deplină cunoștință de cauză și le-a transformat în monedă de schimb. Mediocritatea s-a întâlnit cu incompetența, incompetența s-a împăcat cu lipsa de onestitate, iar noi am stat și am aplaudat, pentru că era producția noastră, noi am plătit-o, noi o merităm.

Suntem un popor care n-a reușit niciodată să construiască instituții în care să aibă încredere și am dezvoltat astfel un mecanism de supraviețuire psihologică: înlocuim instituția cu omul. Nu sistemul contează, ci salvatorul, nu regulile, ci „tătuca”. Și când „tătuca” dezamăgește, nu tragem concluzia că modelul e greșit, ci căutăm alt salvator. Mai bun, mai voinic, mai convingator. Si nu din prostie facem asta, ci din disperare. E morfina noastră narativă, a unui popor care n-a procesat corect nimic din ceea ce a trăit; nici 1989, nici tranziția, nici umilința instituțională acumulată în treizeci de ani. Si atunci, când realitatea e de nesuportat, ne mai injectăm câte un erou în vena națională și mergem mai departe.

Iar fotbalul e laboratorul cel mai pur al acestei boli. Nu există în România un fenomen mai schizofren și, în egală măsură, mai iubit necondiționat decât fotbalul. Tot el este și cel mai lipsit de performanțe, mai mistic și mai ticălos sport dintr-o țară religioasă. In versiunea românească a ceea ce se numeste fotbal, o cruce mare și „pă iei, pă mama lor” ține loc si de talent, dar și de management sportiv, superstiția înlocuiește pregătirea complexă, iar lumânarea și huliganismul coexistă perfect. Sfinții sunt pictati și așezați lângă șepcile de ultras, iar Iisus a obosit de cat de des e invocat înainte de meci de aceiași oameni care snopesc în bătaie galeria adversă după fluierul final. Meciuri trucate, arbitri cumpărați, patroni de club mizerabili, cu dosare penale mai groase decât regulamentele, ei sunt cea mai colorată, mai gălăgioasă și mai lipsită de busolă faună a României. Și n-ar fi nici o problemă dacă ar rămâne doar caraghioși. Dar în galerii găsim rasism cât cuprinde, extremism și misoginism; în parcări, bătăi ți dezordine; în familii de fani, copii crescuți cu ura față de clubul rival ca prim sentiment civic. Parcă nicăieri fuziunea asta imposibilă dintre sacru și bestiarul uman nu e mai vizibilă, mai acceptată și mai iubită decât așa cum e în caraghiozlâcul nostru jucat în 11. E o liturghie fără Dumnezeu, o comuniune fără iertare, un ritual fără sens și, cu toate acestea, e cea mai populară religie din țară. Una goală, e adevărat, dar cu mulți diavoli care îl invocă pe Dumnezeu. Din această mocirlă am extras noi săptămâna trecută, un erou național. Nevoia noastră patologică de a transforma orice în monument, de a umfla performanța până ia forma eroismului, de a ne minți cu știință și cu poftă, și-a dat din nou întâlnirea cu fotbalul românesc, sportul rege fără rege și fără sport.

Cioclii de lux ai televiziunilor, precum și cei ai site-urilor „morale” și „profi”, profesioniști ai durerii închiriate, au amplificat fenomenul, ei știu exact când și cât să lăcrimeze. Doliul național, deși neoficial, face audiență, audiența face bani, iar întrebările incomode, decența și demnitatea strică decorurile. Eroii noștri au data de expirare a unui iaurt, dar bocetul la moarte e nu numai etern, dar și emoționant, spectaculos și aducător de bani. Adevărul este că suntem meseriași la înmormântări; cumva, parcă prin ele, impostura, ipocrizia și fatarnicia noastră devin adevărate opere de artă săpate adânc în lipsa de respect arătată defunctului în timpul vieții și în prefăcatoria doliului și a jelaniei. Păcat că nu există un campionat mondial sau macar unul european al bocitoarelor vocaționale, cu siguranță n-am rata niciodată podiumul.

„Cel mai bun antrenor din lume”, poate că așa e, nu mă pricep, a trecut prin malaxorul național al „eroismulu” ți dintr-un profesionist, cum inteleg ca a fost, a sfarsit ca un delir național. Semn că Dumnezeu ne poate lua mințile mai degrabă colectiv decât individual. Am aflat de la televizor că era un „educator în primul rând” , iubit și apreciat, dar și că a antrenat echipe din campionate unde titlurile sunt cu banii pe masă și cu pistolul la cingtoare. Nu putem să-i imputăm marelui antrenor că a prosperat sistematic în ecosisteme corupte, Turcia și Ucraina, unde meciurile se cumpărau și se vindeau ca la tarabă, dar putem să ne reproșam nouă atât totala decuplare de realitate, cât și propensiunea pentru magic, pentru sacru, uitând detaliile pământene care ne pun în evidență slăbiciunile. E mai degrabă o adaptare evolutivă la medii patologice. Și tocmai asta îl face, zic eu, reprezentativ, nu excepțional. Iar media l-a plâns trei zile ca pe Maradona!

Ce mi s-a parut de-a dreptul uluitor în tot acest spectacol al doliului național este modul în care am savurat și în care am amplificat fiecare confirmare venită din străinătate. Fiecare fost jucător brazilian care a lăcrimat, fiecare antrenor european care a transmis condoleanțe, fiecare tweet omagial din afara granițelor, toate au fost preluate, traduse, difuzate în buclă și agățate ca trofee pe peretele mândriei naționale. Străinii care l-au apreciat pe marele antrenor au devenit, pentru câteva zile, cei mai iubiți oameni din România.

Dar ei sunt tot aceiași străini pe care galeriile noastre îi fluieră, îi insultă și îi umilesc în tribune. Aceiași pe care ultrașii îi numesc «ciori» sau «maimuțe» când joacă împotriva echipei lor, aceiași pe care o bună parte din discursul politic românesc îi invocă drept stăpânii din umbră ai suferințelor noastre, autorii tuturor nenorocirilor, dușmanii neamului. Xenofilia și xenofobia noastră nu se exclud, în schizoidismul nostru ele coexistă perfect, cu același confort cu care coexistă icoana și bocancul în tribunele fotbalului românesc. La noi, străinul are două fețe și un singur criteriu de departajare: ne confirmă sau ne contrazice? Ne validează sau ne judecă? Când ne confirmă, e genial, profund, de o sensibilitate rară. Când ne concurează, ne critică sau pur și simplu există în vecinătatea noastră, devine sursa răului, stăpânul nostru, dușmanul. Schimbăm paradigma cu o viteză care ar face invidios orice prestidigitator, o schimbăm ca pe ciorapi, fără nici o jenă, fără nici o rușine a gravei fracturi de logică.

Politica e aceeași mocirlă, dar cu alt miros. Și acolo funcționează același mecanism, același „turbo național” pe care îl aplicăm oricărei mediocrități disponibile. Culturile mici și periferice au această boală, pun turbo pe orice victorie minoră, pe orice figură convenabilă. Noi am perfecționat-o. L-am luat pe Nicușor Dan. Un matematician taciturn, un primar de București care în opt ani n-a lăsat în urmă decât promisiuni și șantiere abandonate, un om fără partid, fără viziune politică, fără nici un instrument real de guvernare. Apoi, tot noi l-am gonflat până a luat forma salvatorului. Nimic nu-l recomanda pentru funcția de președinte. Absolut nimic. Dar noi nu căutam competență, ci o suprafață curată pe care să proiectăm treizeci de ani de frustrare, de umilință și de speranțe amânate. L-am găsit, l-am injectat, l-am trimis la Cotroceni.

El a acceptat, deși stia că nu poate. Știa că nu are partid, că nu are majoritate, că nu are nici o unealtă reală pentru ceea ce promitea. A acceptat oricum, pentru că turbo-ul național are un efect secundar irezistibil: la un moment dat te convinge si pe tine că poți. Că ești special, că ai de o sută de ori mai multe informații decât restul muritorilor. Și, mai ales, ca stii mai bine! Orice!

Iar acum privim rezultatul! Procurori cu avize negative numiți peste noapte, troc cu PSD la justiție. Oamenii lui la servicii, lista PSD la parchete trecută prin Cotroceni ca prin brânză. Astăzi, probabil că îl mai apreciază doar generalii de la SPP și procurorii pe care tocmai i-a numit. Restul, cei care au crezut, cei care au stat la coadă în ploaie, pentru vot, cei care au proiectat reforma României, sunt același „noi”dintotdeauna.

Dar să nu-i judecăm prea aspru pe cei care au crezut în el. Nu erau naivi, sistemul i-a obligat să parieze pe oameni în loc de instituții, pentru că instituțiile sunt capturate de decenii. Când nu ai în ce să crezi, crezi în cineva, pentru că e tot ce îți rămâne. Noi am crezut în Președinte, iar Președintele în cercul puterii care îl susține, nu în cei care l-au votat. Și în politică, recunoștința se plătește către cei care contează, nu către cei care au contat. Dar cine sunt eu să scriu toate astea? Ce mă recomandă? Ce meciuri am câștigat, ce mari bătălii am purtat? Nu mă pricep la fotbal. La politică, și mai puțin! Merg la vot mereu, în speranța de mai bine, și privesc la televizor cum mor eroii. Ca toți ceilalți.

Și sunt un nimeni cu acte! Poate tocmai de aceea am și scris acest text, n-am văzut multe asemănătoare. Oamenii se tem să fie împotriva valului, să spună că împăratul e gol, că eroul e o proiecție, că noi suntem problema. E mai confortabil să plângi în cor. Iar eu refuz să mă injectez cu încă o doză de eroism românesc. Aș prefera un antidot. Se numește decență. Sau onestitate, după caz.