Iohannis al Doilea

„Iohannis va vizita Bucureștiul” e un fel de banc pe care și-l spun agențiile de presă între două vacanțe ale președintelui. Invizibil, mut și nelocalizabil, șeful statului există așa cum există eterul, sfinții mucenici și pătratele lui Pi. El plutește peste realități ca un abur nibelung peste drama prințesei Crimhilda.

Sondajele îi dau o cotă de încredere de 30 și ceva la sută, la nici doi ani de la instalare. E mai puțin decît au avut toți ceilalți șefi de stat aproape de finalul mandatelor. Doar Ioan Vodă cel Cumplit, Vlad Înecatul sau Basarab Laiotă cel Bătrîn să fi avut o neîncredere mai mare, dar pe vremea lor încrederea era restabilită una-două cu arcașii.

Pentru cei care încă se întreabă ce vrea Klaus Iohannis de la această țară există – da, chiar există! – un răspuns: vrea un al doilea mandat. Înainte să-l fi dus pe primul la jumătate, îl vrea pe următorul, ca și cum lucrul bine făcut ar cere un deceniu de coacere.

Dar pînă și acest om înzestrat cu calmul unei pietre a înțeles că apatia nu e genul de acțiune care-i dă gata pe români. Românii vor agitație, busculadă, leadership. Popularitatea vine apoi de la sine, ca o senzație de somn. Ăsta e motivul pentru care Iohannis vrea să formeze la toamnă „guvernul meu”.

Guvernul-Meu-Manevrabil-Și-Ascultător nu are, în terminologie democratică, nici o șansă. Dragnea și Tăriceanu stau și sparg semințe pe majoritatea din toamnă așa cum stăteau membrii cooperatori pe grămezile de porumb nedepănușat. Liberalii nu stăpînesc cum trebuie vocabularul din teritoriu, ba, de la o vreme, au uitat și limbajul sacoșei. Cu excepția cîtorva pedeliști, nimeni nu mai e fluent în baroană veche, în făină și ulei, mai ales de cînd s-a văzut că un simplu contact cu mălaiul te încadrează la spălare de bani.

Calea democratică e, așadar, barată. Dacă vrea să guverneze cu miniștrii dreptei, Iohannis trebuie să cîștige alegerile altcumva. Iar instituțiile statului abia așteaptă, cu duba la picior, să intervină în răul mers al societății.

E bine că procurorii aleargă după cazuri, numai că, în cazurile care-i fac trebuință președintelui, oamenii legii o iau la pas. Sfînta paritate a dosarelor, legea simetriei penale, echilibrul între „ai noștri” și „ai lor” s-au dus iar pe copcă. Justiția s-a pus cu balanța numai pe unii, iar pe alții i-a lăsat de izbeliște, exact ca în epocile Năstase și Băsescu.

Bunăoară, dacă Tăriceanu e suspectat că a luat bani de la Vântu, să fie suspectată și Alina Gorghiu, care, la momentul șpăgii, ședea cu boticul în veniturile lui Bogdan Olteanu. Dacă fostul președinte Băsescu e suspectat de spălare de bani în afacerea cu terenurile lui Cășuneanu, să fie suspectat de evaziune și spălare de bani și fostul primar al Sibiului, care și-a cumpărat șase imobile din meditații infinite și nefiscalizate. Dacă l-au luat procurorii pe Dragnea că a îndemnat lumea să iasă la vot la referendum, să-l ia și pe (favoritul meu) Nicușor Dan, care, în ziua de alegeri, a îndemnat oamenii pe față să voteze pentru USB. Dacă l-au anchetat pe Ponta că a luat bani din contractele cu Turceni și Rovinari, s-o ancheteze și pe Gorghiu pentru banii luați identic de la AVAS.

Exemplele sînt, practic, nesfîrșite. La fel ca umbra și corpul, dreapta și stînga politică străbat Codul Penal în simetrie perfectă. Orice faptă a unora își are ecoul la ceilalți. Orice tentativă și orice suspiciune își au dublura lor, cu semn schimbat. Numai că algebra lui Iohannis le adună pe sărite.

Ca să-și pună guvernul și să spere la al doilea mandat, președintele are la dispoziție doar această matematică. E genul de pariu didactic de succes, fiindcă tot ce are astăzi a dobîndit cu fizica.