LEME ȘI PROBLEME

Priviți, vă rog, această imagine surprinsă duminică dimineață! Și recunoașteți că nu pe el l-am votat! Dacă inversăm negrul cu albul și realitatea cu ficțiunea, vom înțelege dintr-odată că suntem furioși pe propriul nostru geniu. Pe cel pe care noi l-am inventat și pe care tot noi l-am votat și care, surpriză, nu apare nicăieri în acest cadru.

Camera surprinde tot ce e vizibil. Inteligența acestui om, dacă există, nu e vizibilă. Și atunci rămâne doar omul!

Ce vedeți la pupitrul de la Cotroceni nu e olimpicul la matematică, performerul cu teză la Paris, liderul care urma să fie altfel. Ce vedeți e doar omul. Cu postura unui elev nepregătit, scos la tablă, chinuit de propriile neputințe. Este evident că nu are răspunsuri și este evident că iluzia noastră și-a luat „pe loc repaus”.

În matematică există o distincție pe care olimpicii o știu din liceu: lema nu e soluția, e adevărul auxiliar demonstrat ca să servească demonstrația principală. Fără o lemă solidă, demonstrația cade. Cu prea multe leme, uiți ce demonstrezi!

Nicușor Dan guvernează prin leme. Ilie Bolojan e lema promisă în campanie, abandonată în primăvară. Tomac e lema tehnică invocată săptămâna trecută, retrasă duminică precum banii din bancă, fără știrea soției, fără consultări, fără vreo jenă vizibilă, deși imaginea spune altceva. Veștea e noua lemă, extrasă din menajeria baronilor liberali, care așteaptă de luni bune să fie cuplați la mierea guvernării precum un contor la curent. Dar cum se face că fiecare lemă chemată să susțină demonstrația nu se închide? Fiecare soluție produce o nouă problemă. Olimpicul se afundă în erori, greșește răspunsuri și confundă soluțiile. Ba chiar și problemele.

Înainte să rezolvi, trebuie să enunți corect ce ai de rezolvat. E un „se dă” și un „se cere”, fiecare cu logica proprie. Nicușor a enunțat greșit din prima zi: a crezut că are o problemă de aritmetică parlamentară, combinații corecte, coaliții care se adună într-o majoritate. Nu are. Are, în schimb, o problemă de legitimitate.

A ajuns la Cotroceni nu pentru că românii l-au vrut pe el, ci pentru că nu l-au vrut pe Simion. A beneficiat de voturi date promisiunii Bolojan, nu lui. El însuși e, în această ecuație, o necunoscută mascată drept soluție. Soluția imorală pe care am acceptat-o pentru că nu exista alta.

România votează prin negație de treizeci și cinci de ani. Împotriva comunismului, împotriva lui Iliescu, împotriva lui Dragnea, împotriva lui Simion. Votul negativ a devenit instrumentul nostru democratic principal. Ce produce el sistematic? Lideri chemați nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce nu sunt. Nicușor nu e excepția acestui mecanism, e ultimul lui produs.

Băsescu construia același mecanism cu talentul lui de marinar, dar cu precizia unui chirurg; UNPR, ALDE, partide-proteză fabricate din oportuniști, menite să asigure majorități fără alegeri câștigate. Nicușor reproduce aceeași schemă cu rigla și compasul. El este și UNPR, și ALDE individualizate, personificate, mai mulți imorali într-unul singur. Iar pe baroni nu el i-a ales, ci ei l-au ales pe el. „Ni se dă un președinte”, au zis ei. „Să-i cerem un Veștea”, au zis tot ei.

Olimpicul care credea că manevrează a fost manevrat exact de rețeaua împotriva căreia și-a construit întreaga carieră. Acesta e chiar enunțul problemei, nici măcar nu e o ironie!

Paul Painlevé, matematician strălucit, de două ori premier al Franței, a construit Linia Maginot ca răspuns la trauma din 1918: un milion și jumătate de soldați francezi morți în tranșee, un masacru pe care a jurat că nu-l va lăsa să se repete. Linia era perfectă pentru acest inamic: infanteria germană, front static, atacuri frontale. A rezolvat problema cu precizie matematică. Singura greșeală este că nu l-a întrebat pe inamic dacă va repeta același scenariu. În 1940, Germania a trimis tancuri prin Ardeni, teren considerat de marele savant inaccesibil și lăsat descoperit. Linia Maginot n-a fost niciodată cucerită. A fost ocolită și uitată. Strălucită și inutilă. Ba, a și produs milioane de victime.

Nicușor a construit aceeași linie. A câștigat Bucureștiul și Cotroceniul luptând împotriva unui inamic precis: corupția, PSD, baronii, vechea clasă politică. Și-a construit întreaga carieră ca apărare împotriva acestui front. Problema e că inamicul nu l-a atacat frontal, ci l-a folosit. Baronii n-au cucerit linia lui Nicușor. Au intrat pe ușa din dos, pe care olimpicul o lăsase descoperită pentru că nu concepuse că problema se putea schimba.

Linia era strălucită, doar enunțul fusese greșit.

„Se dă” o țară care votează împotrivă. „Se cere” un lider care să guverneze în favoarea ei. Se dă un olimpic. Se cere imposibilul. Enunțul e greșit de treizeci și cinci de ani. Demonstrația nu se va închide.

Mai priviți încă o dată această imagine. Nu vi se pare că îi cerem prea mult acestui tip căruia nu i s-a dat sau căruia i s-a dat cât n-a cerut? Parcă așa ne spune această imagine. Sau cine știe ce i s-a cerut atunci când i s-a dat?

Sergiutoader.Substack.com