Simțindu-se ca acasă în sufrageria lui Dan Voiculescu și îmbrîncit de o bucurie nelalocul ei, Victor Ponta nu s-a abținut să ne comunice că într-un oraș de provincie, la primele estimări, actorul Mircea Diaconu a ieșit pe locul doi, după PSD, umilind adicătelea partidele istorice de dreapta, adunate toate într-un ciorap.
Păi, dacă am lua diaconul ca unitate de măsură a forței politice din România, partidul socialist al domnului Ponta n-a avut, puși cap la cap, mai mult de șapte diaconi, ceea ce e de-a dreptul stînjenitor pentru un colos născut din spuma de drojdie a maselor populare, cu mii de primari, cu tîrle de activiști neadormiți și cu toți prefecții agățați la butonieră.
Ne întrebăm ce s-ar fi întîmplat dacă personajul vag sfoiegit și ușor caragialesc, purtînd pe frunte aura nedreptății ca pe o pălărie cam strîmtă din pricină că a angajat-o la plesneală pe coana Joițica pe post de regizor în familie, ar mai fi fost pe deasupra și frumos, și charismatic, și cu verbul la purtător. Cu siguranță, procentul de șapte la sută s-ar fi umflat pînă la douăș’opt și PSD-ul n-ar fi cîntărit mai mult de un diacon și jumătate.
Culmea e că tava cu jăratec pe care a ronțăit-o la Antena 3 n-a transformat mîrțoaga într-un cal înaripat, fiindcă nu putem afirma că mesajul ghebos al lui Mircea Diaconu suferea cumva de sindromul inteligenței.
Norocul actorului supărat pe viață a intrat în rezonanță cu clinchetul cătușelor care l-au catapultat acum cinci ani pe găinarul mistic Gigi Becali, de mînuță cu vidanjorul Vadim, în fotoliile Parlamentului European, căci dacă n-ar fi avut turul pantalonilor ferfenițit de dulăii ANI, n-ar fi ieșit învingător la Victimiada din această primăvară.
Se sparie gîndul numai la ideea că ANI l-ar fi luat în cătare și pe Florin Piersic, pentru port ilegal de bancuri, și l-ar fi ciupit de portofel pe Nelu Ploieșteanu. Adjudecau și dînșii cît cinci partide național-țărăniste la un loc? Adjudecau! Și nu-i de mirare că însuși stîngistul Ilie Năstase fost-a tîrît cu de-a sila în Senat de către popor, la cîtă suferință socialistă a înmagazinat în tinerețe, de-l doare și acum Coasta de Azur.
Aflate în divorț cu un electorat fugit de acasă și care n-are de gînd să se prezinte nici măcar la proces, partidele politice din România vor asista neputincioase la spectacolul din toamnă, numit Cîtă președinție atîta dramă, în care rolurile principale vor fi interpretate în exclusivitate de amatori plîngăcioși.
