Pe vremea comunismului, singura meserie care avea legătură cu scrisul trecută în nomenclatorul Ministerului Muncii era cea de “scriitor de vagoane”.
Spre deosebire de amatorii care mîzgăleau cu deștul pe pereții dalbi ai closetului public din Gara de Nord texte grațioase și invitații la dans, angajatul CFR-ului era un adevărat profesionist, care nota cu creta pe ușa vagonului de marfă originea încărcăturii, destinația ei, precum și niscaiva cimilituri cuneiforme descifrate doar de inițiați.
Abia cînd Zaharia Stancu a ajuns președinte al Uniunii Scriitorilor, Partidul s-a milostivit, acceptînd ideea că și dacă scrii de la stînga la dreapta poți avea o meserie la bază.
Apariția scribălăilor de pușcărie tulbură o țîră mitologia autorilor ce au planat pe cerul recluziunii. Căci de la facerea lumii pînă mai ieri, artiștii fost-au pedepsiți pentru cele scrise și băgați în lanțuri, ca să le treacă o dată pentru totdeauna pofta de scris, nicidecum eliberați pentru că i-a lovit strechea creației la diribau.
Închipuiți-vă un muzeu al literaturii comise pe întuneric, unde alături de poemele scrijelite cu unghia pe tencuială, scrise cu fir de păr înmuiat în sînge pe foiță de țigară sau zgîriate cu cuiul pe cărămidă s-ar proțăpi și operele complete ale tîmplarului medievalist George Copos sau opurile metafizice ale cucernicului Gigi Becali, scrise la patru mîini cu bodyguard-ul său celest George Becali.
Veți ajunge la concluzia că, încă o dată, pe aceste meleaguri s-a răsturnat lumea cu susul în jos.
18 vizualizări
Becali si Copos sunt singurii oameni care au scris mai multe carti decit au citit.
Se spune că Cervantes și-a scris „Don Quijote”-le, sau că, cel puțin, l-a început, pe când se afla închis din cauza unor „încurcături” cu banii încasați pe când era un soi de agent fiscal pentru Invincibila Armada. Păcat că don Miguel a ales să trăiască în anostul secol XVI spaniol; dacă ar fi trăit în vremea noastră, undeva prin Bărăgan, și ar fi comis niște încurcături de câteva zeci de milioane de euro, ar fi fost un om fericit chiar și numai dacă s-ar fi apucat de prologul la „Persiles și Sigismunda”. Ar fi trebuit ai noștri nu numai să-l scoată din pârnaie după două-trei săptămâni, dar ar fi fost nevoiți să mai dea și o lege specială, ca să-i prelungească viața…
Altminteri, nu-i înțeleg pe scriitorii români contemporani care se plâng mereu că ba n-au timp să-și desăvârșească operele, ba că n-au condiții etc. Păi, cu legea asta tembelă, ar trebui să profite toți: dau și ei câte-o spargere de patru-cinci ani cu executare, au casă-masă asigurată și-n doi ani ies cu capodoperele gata făcute. Iar, dacă nu-s prinși, rămân cu prada, și oricum ies în câștig!