Ajuns președinte, Nicușor Dan a devenit, cum scrie la Constituție, comandantul suprem al forțelor armate. Auzise de servicii, dar se temea de ele. Pur și simplu nu-i plăceau uniformele, doar unele vechi și verzi, dar aia e o poveste din copilărie, pentru altă dată.
El jucase în zona ONG, nu în zona instituțională. Și aici găsise securiști, dar nu aveau uniforme, veneau pe filieră universitară sau purtau mantia omului de afaceri. Știa de ei, îl ajutaseră, dar parcă nu era la fel de formal ca acum.
Dintr-odată însă, omul s-a trezit cu rapoarte zilnice, hărți, analize, telefoane discrete și domni serioși care nu râd nici când gluma e bună. Așa și-a făcut Nicușor prieteni noi. Prieteni cu uniforme.
S-a atașat repede de ei, sincer, aproape emoționant, cum se atașează copilul nou din cartier de primul băiat care vrea să se joace cu el. A fost dragoste la prima mapă. Și oamenii cu epoleți l-au plăcut. Era singur, neexperimentat, cu privirea aceea tristă.
La început au crezut că așa e el: profund, abisal, un președinte cu viață lăuntrică. După câteva discuții și-au dat seama că nu era chiar metafizică. Era trist că el nu avea partid.
Toți oamenii cu care se compara Nicușor aveau ceva al lor. Fritz avea USR. Bolojan avea PNL. Simion avea AUR. Până și Șoșoacă și Anamaria Gavrilă aveau formațiuni politice.
Atunci noii lui prieteni s-au gândit să-i facă o surpriză. L-au prezentat PSD-ului. Mai exact, lui Sorin Grindeanu.
A fost, cum zice americanul, match made in heaven. Cei doi s-au plăcut de la prima discuție. Grindeanu i-a spus că și el e matematician. Nicușor i-a spus că nici el nu locuiește cu soția. Așa s-a născut o frumoasă prietenie, pe bază de aritmetică, singurătate și interes național.
Problema e că prietenia aceasta este acum greu încercată. Se bagă strâmbe. Vin tot felul de oameni care l-au ajutat pe Nicușor și îi spun că trădează dreapta. Că s-a băgat în pat cu PSD. Că face jocurile celui mai cleptocratic partid din România. Că fiecare pas spre Grindeanu e un pas spre suspendare. Că el are Spartan, dar Grindeanu are Nordis. Că el stă la Cotroceni, dar PSD stă pe subvenție. Că el a câștigat ca independent, dar riscă să guverneze ca anexă la Kiseleff.
Nicușor însă este un om credincios. Merge la biserică și știe bine cele zece porunci și, mai ales, ia lucrurile în serios. Mult prea în serios. Așa că, ajuns la porunca „să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”, nu o interpretează teologic, ci matematic. Se uită în jur, măsoară proximitatea, calculează distanța politică minimă și constată că cel mai aproape îi este Sorin Grindeanu.
Prin urmare, îl iubește.
Îl iubește cu riscul carierei lui politice, cu riscul respectului public, cu riscul de a transforma independența promisă în dependență. Îl iubește nu pentru că Grindeanu i-ar fi aproapele în sens creștin, ci pentru că i-a fost adus aproape în sens tactic. Aproape de Cotroceni. Aproape de putere. Aproape de o majoritate.
Aici ar trebui să intervină consilierii care i-au mai rămas. Să-i explice blând, cu subiect și predicat, că în Biblie „aproapele” nu înseamnă primul pesedist disponibil. Că porunca nu cere să-ți sacrifici mandatul pentru omul care ți-a zâmbit în negocieri. Și că, uneori, iubirea creștină e una, iar îmbrățișarea PSD e alta.
Prima mântuiește sufletul. A doua îți îngroapă cariera.
245 de vizualizări
Nu mă convingi că PSD ar fi cel mai cleptocratic, îmi aduc aminte de guvernările Ciorbea, Radu Vasile, Boc și acum actualul au fost mai aplicați în a jefui dar „organele” s-au făcut că nu-i văd.