NICUȘORI ÎN FOIȚĂ DE AUR

Bucătăria politică românească a fost în flăcări aseară.

S-au înfipt furculițe în ochi, s-au bătut clienții cu chelnerii și bucătarii cu spălătorii de vase, s-au împărțit oale cu zoaie și linguroaie de resturi în cap, s-a mâncat rahat și s-au dat voturi pe promisiuni deșarte. La sfârșit s-au servit vome pe post de desert.

Coaliția trădătorilor s-a încăierat cu coaliția slugilor pentru cinstea de a duce tava și toți, până la unul, și-au supt dinții, gestul de mare rafinament exersat la TV de câțiva țărănuși locali ajunși la București.

Acesta este sunetul actual al guvernării românești: scobitul în măsele, atunci când te abandonează și cuvintele, și ideile. Neamurile proaste scăpate la masa bogaților, care confundă Palatul Victoria cu o nuntă la căminul cultural, se poartă ca la cârciumă. Mănâncă fix cu coatele pe masă, caută cu limba resturile de PNRR rămase între molari și râgâie mulțumiți. I-a cules cineva de la coada partidului și i-a așezat la masa întinsă, iar ei fac exact ce face orice gherțoi pus brusc în fața unei farfurii pline: mai întâi înfulecă, apoi întreabă dacă era porția lor.

Întrebat luni ce școală a făcut, omul propus să țină în mână cele mai grase miliarde ale statului a răspuns senin că a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea de Petrol și Gaze. Litere. La Petrol și Gaze. Nu e gafă, e tembelism în formă pură, concentrație mare, grăuntele gol convins că e spic, care a învățat într-o viață de partid că nu contează ce spui, ci al cui ești.

Cu toții am văzut bine aseară: a dispărut până și minima onoare a hoților. Tâlharul de altădată avea un cod, nu te vindea la jumătatea prânzului, aștepta măcar desertul. Ăștia nu mai așteaptă nimic. Coaliții gătite în laborator, partide care se desfac la ordin, majorități fierte peste noapte și servite reci a doua zi. Se mănâncă între ei la propriu, cu furculița în stânga și cuțitul deja înfipt în tâmpla vecinului.

Pentru că asta a ajuns politica românească: un meniu, iar țara, o imensă farfurie.

Să recapitulăm felurile zilei. Întâi, aperitivul Tomac, anunțat cu surle, scos pe tavă, mirosit de comeseni și trimis înapoi la bucătărie fără să-l fi gustat nimeni, premier desemnat și resemnat în aceeași respirație.

Apoi, felul de rezistență, dish-ul Veștea: un mare baron local, gătit zile întregi, garnisit cu nouă ministere pesediste și câțiva puciști liberali drept pătrunjel. L-au purtat luni prin tot Parlamentul, l-au dus chiar la sediul AUR, să se prezinte bucătarului-șef, să fie adulmecat. Iar bucătarul-șef l-a mirosit, a strâmbat din nas și a ieșit cu aproape tot restaurantul după el. O sută optzeci și nouă de îmbucături, din două sute treizeci și trei. Fel returnat, aruncat ca o măsea stricată.

Imaginea serii nu e atât cifra, cât platoul. După miezul nopții, părăsit de toți cei care l-au împins în față, rămas singur, Veștea coboară neconsolat scările Parlamentului. El însuși e un fel refuzat, nedorit de nimeni, dus de la masă înapoi la frigider. Asta era, până ieri, baron de județ, astăzi nu mai e nici garnitură.

Pentru că, deasupra întregii bucătării, scrie cu majuscule AUR. Nu fiindcă gătește el. AUR nu pune, deocamdată, mâna pe oală. AUR doar comandă. Decide ce intră în meniu și ce se aruncă, returnează felurile, ține cuțitul. „Nu votăm. Vrem anticipate. Vrem suspendarea președintelui.” Negru pe alb, pe lista de bucate. Restul, PSD-ul disperat, recunoștea chiar un adversar, „să nu piardă accesul la putere, influență și resurse”, aleargă prin bucătărie cu șorțul pătat, gata să prăjească orice, numai să fie lăsat lângă plită. PSD-ul a deschis cămara, a pus masa, a aprins focul și i-a turnat lui George Simion exact felul după care tânjea: prăbușirea în abis, haosul, dovada că nimic nu se gătește fără el.

Facem asta de un secol: ne lăsăm serviți. La Yalta ne-au împărțit pe un șervețel, nouăzeci la sută Răsăritului, fără să ne întrebe nimeni dacă vrem să fim porție. Cântam atunci „Stalin și poporul rus / libertatea ne-au adus” și ne-au adus exact reversul libertății. Astăzi, când felul de la Apus nu prea mai e la modă, îngânăm la fel de fals: „Trump și americanii / ne-au trimis golanii”. Bucătarii se schimbă, rețeta nu! România e tăiată în porții, împărțită la masă, niciodată poftită să stea și ea pe scaun. Nici acum n-ar avea cu cine, nici acum n-ar avea cu ce.

Și-acum, marea întrebare a sezonului: care e următorul fel?

E deja la rece, gata reîncălzit. Dish-ul Grindeanu, un preparat servit o dată și înapoiat, scos iar din frigider, băgat la cuptor și prezentat ca noutate, deși îl știe toată lumea cum miroase. Reformatat, reambalat, aceeași tocăniță în altă prezentare. PSD-ul îl propune deja, transparent, drept următoarea încercare de a îmbuna bucătarul-șef.

Dar adevărata specialitate a casei, signature dish-ul următoarei cine AUR, e altul: un Nicușor à la Paris, în foiță de AUR.

Preparatul nostru, cel care știe mai bine, cel cu „informații mai bune”, cel care i-a tratat pe toți drept variabile dintr-o ecuație, pe Bolojan dat la o parte fără un telefon, pe Tomac expus și uitat, pe Veștea trimis să se umilească și abandonat pe hol, descoperă acum că și el e doar o variabilă. Că în bucătăria pe care credea că o supraveghează el nu e chelnerul, ci un fel din meniu. A crezut că împarte porțiile; nici n-a băgat de seamă că și el are pătrunjel după urechi. Anticipatele și suspendarea sunt scrise pe meniu una sub alta. Mucușorul împănat cu aur e felul principal al regimului care vine. Iar el, săracul, încă mai crede că alege vinul.

Gastronomia bate România!

Trăim vremuri complicate, nu mai avem constante. Credeam că măcar unul stă neclintit lângă plită, Lucică Pahonțu, generalul din Lerești, bucătarul din umbră de douăzeci de ani. Dar umbra s-a spart. Într-o poză „de amator” de la Bruxelles, scursă cine știe de unde, l-am văzut și pe el la masă, în lumină, lângă președinte, el, omul a cărui unică meserie e să nu fie văzut. Cum scapă o poză de amator din încăperea unde respiră alături șeful statului și șeful pazei lui? Ori paza nu mai păzește, ori cineva l-a prăjit și pe el. Ambele variante spun același lucru: și constanta a devenit variabilă. Scoasă din cratiță, pusă pe platou, garnisită și prezentată. Făcută, acolo, la ea acasă, varză de Bruxelles.

Asta am aflat aseară: că nu există fel care să nu ajungă pe tavă. Tomac, Veștea, Grindeanul reîncălzit, Nicușorul à la Paris, până și generalul etern-variabilă, toți sunt porții, toți ajung pe tavă, pe rânduri diferite ale aceluiași meniu, mâncați fie unul de altul, fie de unii mai puternici, până nu mai rămâne nimic.

La capătul mesei, cu șervetul la gât și furculița ridicată, așteptând următorul fel, stă singurul mesean care nu e, deocamdată, o porție și care nici nu a gătit. Gicu’ bucătaru’ este astăzi cel care decide ce se gătește și ce se aruncă. Deocamdată!

Pentru că deasupra bucătarului stă Gargantua, care îi înghite pe toți, pe rând și care, la soroc, îl va mânca și pe el. În jocul ăsta, ești ori felul, ori bucătarul care încă nu știe că e fel.

Pentru că Gargantua nu se satură niciodată!