Noi succese românești în cursa dezarmării

Musca intrată pe gaura cheii în Biroul Oval a relatat lucruri previzibile: Biden l-a chemat pe Iohannis nu ca să-l felicite, ci ca să-l avertizeze.

–Să nu te pună dracu’ să-mi faci vreo surpriză la summit-ul din iulie de la Washington, să te trezești cu mîna pe sus cînd noi îl susținem pe Rutte!, ar suna traducerea în română.

Apoi, mai zice musca, Biden ar fi citit de pe foaia pe care i-au înmînat-o paramedicii și ar fi adăugat:

– Să-i trimiți lui Zelenski un sistem Patriot, dar unul care chiar funcționează. Că degeaba ați plătit în avans șapte. Patru s-au pierdut pe drum și, din ălelalte trei, pe unul ați reușit să-l stricați la inaugurare.

Nu s-a discutat despre ridicarea vizelor, însă nu e clar dacă omisiunea s-a datorat unei pierderi de atenție sau unei pierderi de memorie. În fine, analizînd bîzîitul și suprapunîndu-l peste evenimentele descrise de presă, se poate spune că a existat și de data asta o șapcă de șase miliarde, cu sigla F35 imprimată pe cozoroc, alături de anul livrării: 2035. Iohannis nu și-a mai pus-o pe cap, s-a mulțumit să și-o bage în buzunarul de la piept, acolo unde, în lipsa oricărui sentiment, e loc destul.

Și iată cum politica externă a României reușește iar să sincronizeze degradarea situației de pe frontul ucrainean cu diminuarea capacității de apărare națională. Klaus Iohannis, comandantul suprem al forțelor armate, a anunțat, însă, că va lua măsuri imediate: în timp ce rușii fac progrese de la o zi la alta și amenință să rupă frontul, el va convoca Consiliul Suprem de Apărare a Țării în cîteva săptămîni.

De doi ani și trei luni, de cînd în apropierea granițelor noastre a început prima fază a ceea ce ar putea fi al Treilea Război Mondial, România aleargă pe culoarul nebuniei, îndepărtîndu-se de prevedere și rațiune, lepădîndu-și instinctele de apărare, negîndu-și reflexele de stat lucid. Cu Iohannis în frunte, întreaga clasă politică își ferește servil ochii de realitate, ignoră catastrofa care ne-ar putea lovi și se gudură în cotețul ei electoral, ciugulind pînă la unul grăunțele din buget.

Asta în timp ce toată elita militară, strategică și politică a Occidentului avertizează asupra evoluției implacabile a războiului și a pericolului în care se adîncesc țările din flancul estic. Asta în timp ce UE se dovedește tot mai incapabilă să mobilizeze resurse, iar puterea articolului 5 din tratatul nord-atlantic se topește văzînd cu ochii. Lucrurile au devenit atît de clare, încît pînă și turnătorul Petrov, trezit din amețeala vechii lui puteri, critică ridicola invocare a ajutorului NATO cîtă vreme nu există capacitatea de a rezista două-trei luni cu propria armată.

Prin prostia și nepăsarea clasei politice, România continuă, de una singură, cursa dezarmării. Lasă industria de apărare nepornită, mută banii armatei în buzunarele clientelei de partid, evită cooperarea cu marii producători occidentali, risipește bruma de bani pe achiziții inutile, fără offset, amînă legislația necesară armatei, fuge de revizuirea politicii de apărare, nu face nimic pentru a recupera numărul și moralul trupei.

Există acum o jubilație europeană față de cele 60 de miliarde de dolari disponibilizați de SUA pentru Ucraina, iar ai noștri au intrat în corul bucuriei cu cățel, cu purcel, cu ministru, cu președinte, cu general. Ceea ce nu pare să înțeleagă nimeni e că aici vorbim despre ultimele 60 de miliarde, ultimii bani americani. După ei nu urmează nimic. Chiar dacă la Casa Albă rămîne un democrat, Congresul va fi imposibil de convins să mai trimită banii cetățenilor în stepa ucraineană, la capătul unei lumi pe care alegătorii din SUA n-o pot identifica pe hartă. Iar dacă la Casa Albă vine Trump, e posibil ca o parte din banii promiși, care încă n-au reușit să se cheltuiască, să fie opriți.

Ce e la capătul acelei zile? Cum se va simți România, aflată pe direcția strategică de înaintare a Rusiei, la cea mai mică distanță de război, cu cea mai vulnerabilă poziție geografică și cea mai dezarmată și neglijată armată din flancul estic? Cum se vor simți românii văzînd că ajutorul NATO trebuie să străbată relativismul articolelor 3, 4 și 5, să obțină aprobarea parlamentelor naționale, să întrunească o unanimitate care chiar pe timp de pace, iată, e dificil de întrunit? Cum se vor simți soldații români, rezerviștii și voluntarii care vor fi puși în situația de a conta pe tehnologia cumpărată de la Nikita Hrușciov? Cum se va simți bugetul țării atunci cînd, mînați de patriotism și de încredere în lideri, bărbații cu vîrsta mobilizării vor rupe frontierele din vestul țării, lăsînd economia fără forța de muncă?

Răspuns există doar la întrebarea „Cum se vor simți oamenii politici care au provocat toate astea?“. Ei se vor simți confortabil și în siguranță, în țările străine unde plănuiesc să fugă și unde și-au depozitat din vreme banii furați. Iar tot ce le rămîne românilor e arma nucleară tactică, adică microreactoarele modulare de la Doicești, care, la o adică, pot să nimicească nu doar județul Dîmbovița, ci și imprudenta avangardă inamică.