Ponta, colegul lui Vlad Țepeș

Bătrînul satir spurcat la gură Vadim Tudor s-a coborît în genune și a lăsat în urma lui un gol adînc. O generație de patrioți septuagenari, pentru care anii dubelor negre au fost, de fapt, anii hidrocentralelor și ai concediilor prin sindicat, îl regretă. Îi simt lipsa și unii tineri rebeli pentru care numărul de „i” din „mă-tii” e mereu diferit. Pentru ei și alți cîțiva, Vadim a fost un fel de Moise antisemit pe care l-au urmat ca un cîrd de gîște, a fost un poet-birjar unionist și un măscărici ortodox, pe care ei l-au înțeles așa cum înțelegi un cupon de pensie, un like sau un tatuaj.

Cum știa el să le legene lașitatea pe rîul de zoaie și muci care-i țîșnea din gîtlej! Cu verbele lui trăsnind a closet și cu metaforele înmuiate în sîngele lui Scorillo, Alcibiade a fascinat lumea proștilor așa cum doar „Te pui cu blondele” și „Dan Diaconescu Direct” au reușit. Căci, trebuie spus, și șarlatanul din Caracal a lăsat în urma lui un public neîntrebuințat.

Așa că, pe craca de unde s-au prăbușit hultanii, a început să ciripească un pițigoi. Are cioc, are pene, are cuib, are acel țopăit care irită și care atrage tirurile de praștie. În loc de creastă, Bogdan Diaconu poartă cușma lui Vlad Țepeș și lasă umbra unui pitic de circ avînd pe creștet un garaj.

Vorbim aici despre acordarea fără licitație a contractului politic pentru discursul naționalist. PRU (Partidul România Unită) e un recipient formatat pentru a-i capta pe orfanii lui Vadim, pe văduvii lui Diaconescu și pe nemulțumiții vadimizați ai partidelor mari. Bogdan însuși e confecționat din materia preferată a structurilor: stofă de traseist (PSD, PC, PSD, PRU), pînză universitară de proastă calitate (“Spiru Haret”) și sfoară groasă de la magazia de efecte militare (Academia de Poliție).

Dar creatorii de vehicule politice n-au fost niciodată subtili. De aceea, la nivelul doctrinei, PRU arată ca o ceată de panduri mistici conduși de Farfuridi. Iau prînzul pe terasa La Copac și umblă apoi pe străduțe înveșmîntați în spiritul de străjer al poporului, căutînd din priviri un țigan singur. În mare, ei s-ar ocupa de unguri, de refugiați, de benzinăriile MOL și de portul cizmelor pînă la genunchi. Patrula lui Vlad Țepeș e o colecție de tricouri negre sub care stau la pîndă mușchii partidului, care, pînă una-alta, ajută bătrînii să treacă strada, dar așteaptă trîmbița atacului final.

Cu tot acest echipament, Diaconu n-a reușit să facă rost de nici un primar PRU la locale. Acest partid n-a însemnat niciodată mai mult de patru-cinci ciorbe de burtă sorbite în plen, la umbra dudului de pe Pitar Moș. Cu toate astea, PRU a recrutat, în cîteva zile, mai mulți deputați decît ar fi reușit Oprea în lunile lui bune. Sigur, marfa e stricată – unii au căzut de pe liste, alții au căzut la DNA –, dar stocul face impresie. Iar asta arată că proiectul pițigoiului tricolor beneficiază de sprijin calificat.

Și, pentru ca „fantele dintre lumi să se destupe” și totul să capete sens, Victor Ponta probează echipamentul Căpitanului între două scene de gelozie cu Dragnea. Fostul premier ba trece la PRU, ba rămîne la PSD, după cum îi spun sondajele să stea în poză. Viitorul lui politic în PRU e nul, dar acest joc de presiune îi crește potențialul de negociere în PSD. Pentru el și pentru păpușarii trupei Diaconu se redeschid astfel ecluzele spre Kiseleff nr. 10, fiindcă toată lumea vrea să fie la guvernare după 11 decembrie.

Cînd e vorba de putere, românismul cu toporișcă, națiunea chemată la arme sau țepușele pe care se preling boieri sînt idei la fel de bune ca alegerile directe. După ce fiecare o să-și ia partea, din partidul voievodului Vlad va rămîne doar țeapa.