Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l amintim, așadar, pe președintele Emil Constantinescu, pe care nu l-am regretat niciodată destul.
În 1996, an bisect, cu o astronomie complicată, plină de asteroizi care hărțuiau orbita Pămîntului, a ajuns la Cotroceni primul și singurul om cinstit. Candidatul Emil Constantinescu s-a născut din testamentul politic al lui Corneliu Coposu, pe fondul unei disperări active împotriva restaurației securisto-comuniste. Mulți intelectuali din falanga Alianței Civice și, apoi, a Convenției Democratice au încercat să-l scoată de pe listă, fiindcă așteptau la coadă nume grele, cu aură mai veche și cu voce mai groasă. Dar Corneliu Coposu a murit și nimeni n-a îndrăznit să-l dezamăgească.
Emil Constantinescu vorbea pițigăiat. Din cauza asta, oamenii începeau să-i pună la îndoială vorbele înainte să apuce să le spună. Să fi avut vocea lui Emanoil Petruț, să-i fi permis timbrul să transforme orice propoziție într-o replică de film, Emil Constantinescu s-ar fi putut face, categoric, mai bine auzit și ascultat, căci dragostea poporului se adapă din aparențe.
Să ținem minte: între 1996 și 2000, România a avut un președinte cu școală, licențiat în Drept și Geologie, profesor universitar, de două ori doctor, autor de cărți, vorbitor de engleză și franceză, conferențiar la universități europene și profesor asociat la o universitate americană, deținător de titluri și merite universitare înainte să ajungă politician. Dar, mai ales, România a avut atunci președinte un om onest. Emil Constantinescu nu a furat un leu, nu s-a îmbogățit, nu și-a căpătuit rudele sau clientela politică, nu a încurajat, favorizat sau patronat nici un act de corupție, iar asta este o certitudine universală, chiar dacă, pe durata mandatului său, s-au găsit destui securiști care să insinueze una sau alta.
Opera lui politică, uitată cu totul azi sau pomenită în notă ironică, a fost importantă tocmai pentru că a clădit, din nimic, fundația instituțională pentru micul progres înregistrat în mandatele urmașilor săi. Președintele Constantinescu a început reforma în economie, în administrație și în Justiție, a deschis accesul la dosarele întocmite de fosta Securitate, a restabilit drepturile proprietății private, a dat societății civile vocea care îi lipsea, a conectat România la instituțiile occidentale și, mai ales, a orientat țara pe o traiectorie euro-atlantică.
Emil Constantinescu a fost primul care a înțeles că în UE nu ne pot băga decît americanii și că, pentru a ajunge în Europa, trebuie să ajungem mai întîi în NATO. În 1999, în contra blamului populist pe care presa securistă l-a dezlănțuit împotriva sa, Constantinescu a făcut pe dracu-n patru și a dat permisiune de survol avioanelor americane care au bombardat Belgradul. A fost o decizie de sacrificiu, asumată individual, care aproape că l-a anihilat politic și l-a împovărat cu răspunderea unor consecințe de război, dar a fost decizia care ne-a adus unde sîntem azi: la adăpostul lumii civilizate.
Emil Constantinescu a avut naivități și slăbiciuni, așa cum au cei lipsiți de experiență și de cinism. S-a înconjurat de amatori, s-a lăsat dus de nas, a acceptat compromisuri din partea unor oameni cărora nu le putea refuza, din respect, nimic. A crezut că poate conduce cu societatea civilă și cu cadre universitare și a neglijat puterea otrăvită a Securității. S-a lăsat amăgit de idealul binelui public și de metoda falselor regrete, practicată de generalii care i s-au prosternat, de formă, la picioare. Poate că vanitatea a avut și ea un rol în eșecul asumat de la capătul mandatului, poate că suficiența în care s-a refugiat la un moment dat și ideea liderului regional, în care a crezut de unul singur, l-au însingurat și l-au făcut să-și piardă susținerea. Dar mandatul președintelui Constantinescu rămîne un tur de forță fără egal și o rară demonstrație de bună credință și patriotism.
La sfîrșitul celor patru ani de luptă inegală cu reumatismul securist care înmuia oasele statului, Emil Constantinescu a fost înfrînt de sistem. Așa s-a și declarat: înfrînt. Nu ne mai putea fi de folos ca președinte. Ne-a spus-o limpede și trist, ca și cum era vina lui, iar noi l-am luat peste picior, fiindcă eram o națiune care tropăia de nerăbdare. S-a retras apoi, cu demnitate și tact, la cărțile și la ideile sale, așa cum nici un conducător al României moderne n-a mai avut inteligența s-o facă. De atunci și pînă azi a continuat să-și servească țara prin diplomație culturală și reprezentare în instituții internaționale de prestigiu, fără ca nimeni să i-o ceară sau să se obosească să observe.
Peste cîteva zile, Emil Constantinescu împlinește 80 de ani. Am face bine să ni-l întipărim în minte, fiindcă, în următorii ani, poate în următoarele decenii, cinstea, educația și patriotismul nu vor mai fi permise la Cotroceni.
Și ce guvern a avut! Cum le știa ciumara pe toate, ca un om mare! Vorbea frumos și ala, îl ascultam cu gura căscată, mă gândeam „uite, dom’le, ăsta știe!”. Și direct cu oistea în gard..
La mulți ani, d-lui Emil Constantinescu! România nu era și nici acum nu este pregatita, pentru un astfel de președinte. De altfel, 20 de ani cu Băsescu și Johanis spun totul.
ii uram la multi ani pentru ca a fost un om cinstit in proportie de 96% (o rata acceptabila 😉 chiar si la Bruxelles). In comparatie cu Iohannis sau Base a fost chiar un mare patriot si om de cultura.
Ca orice om politic roman a avut triggerele lui – in acest caz familia. Lipsa sa de spirit de sacrificiu l-a costat exact al doilea mandat.
Tigareta. De fapt, Tigaretele. Finantarea ONGului lui al’ mic. Dezastrul din administratia publica, unde boii PSD au fost inlocuiti de boii lui Mimil. Grasa de la Cotroceni care se baga in tot si in toate, indiferent de faptul ca nu avea habar de nimic (poate in afara de cat de paros a fost de fapt Pericle). Doru, nu, aici si acum gresesti. Chestiile bune enumerate raman bune, dar au venit la pachet cu aceleasi practici ale FSNului. Nah, fck that.
Ii doresc sanatate si multi ani de viata dnului Emil Constantinescu.
Acu’ ceva timp PAH, parca, a caracterizat presedentia lui Milica ca cea mai slaba. Ma rog, fiecare cu pararea lui, intr-adevar rara avis in aceeiasi gazeta, ca doar de aia e democratie.Sigur, daca o luam prin comparatie cu ultimii doi prezidenti s-ar putea sa aveti ceva argumente dar este evidenta panta descendenta a calitatii politicienilor. Am intrat in NATO si in UE ca asa au vrut cei care decid nu datorita indeplinirii ceritelor necesare. Ne primeau,ca si pe bulgari, si daca presedinte ar fi fost magazionerul de la Acumulatorul pentru ca am fost si inca mai suntem trebuinciosi. Scrie Plesu undeva de baletul pe care il facea Constantinescu intre ministrul de externe rus (Lavrov ?) si d-na secretar de stat al SUA referitor la tranzitare romaniei de catre aviatia civila sarba, ba cu unul ,ba cu alta. Specific romanesc, nu ? PS. Ultimele comentarii mi-au fost eliminate si nu inteleg motivul, folosesc un limbaj civilizat uneori critic sau chiar foarte, va cumpar si va citesc de cand ati aparut, evident sub alta denumire . Daca se intampla si acum,gata inchid cantina !
Da, ma rog, asa o fi, ca prea ziceti cu foc… Numai ca uitati, se pare, ca patriotismul actual (sau recent) al lui Emil Constantinescu se manifesta prin apartenenta la o organizatie (fundatie?) care nu prea face nimic altceva decit a-I plati acestuia existenta. Si uitati, de asemenea, derapajele post-prezidentiale grave, spre stinga, inexplicabile, ale aceluiasi…