Schimbarea la mațe a României

Și azi, ca și pe vremea cînd umbla acoperit cu blana vecinilor de savană, omul a urmat resursa de hrană. Doar că turmele de bivoli, de mamuți și de antilope de care se țineau scai Cro-Magnonii și Neanderthalienii sînt acum înlocuite de Occident. Migrația își vede de treabă în continuare dinspre foame spre mîncare, dinspre sărăcie spre bunăstare, dinspre frică spre securitate, dinspre frig și umilință spre căldură și demnitate. Fuga triburilor și a popoarelor spre mai bine nu poate fi oprită nici de ziduri, nici de legi, nici de patrie și nici de conștiință, fiindcă e o fugă ancestrală, săpată mai adînc în natura sălbatică a omului decît lozincile care l-au domesticit.

Populația săracă a Moldovei, de pildă, nu s-a săturat de pomeni, așa cum povestesc sociologii la televiziune. PSD nu a fost „trădat la urne”, nu a fost sabotat în urma unei iluminări politice a săracilor. Pomenile electorale nu au fost „respinse la vot” de conștiința modernizată a noii generații de săraci. În realitate, moldovenii s-au săturat de foame și și-au luat tălpășița în Italia și Spania, în Regatul Unit și în Germania, ca să pună faianță, să îngrijească bătrîni și să culeagă căpșuni pentru o viață mai bună. Primii plecați au fost săracii, care, e adevărat, erau „bazinul PSD”, dar dacă foametea va bîntui în continuare frigiderul și infrastructura, ei vor fi urmați de alte bazine.

Odată ajunși în Occident, săracii Moldovei, ai Munteniei, ai Dobrogei și ai Ardealului au încetat să mai fie „bazinul PSD”, fiindcă pomenile nu mai aveau cum să dea de ei, iar dependența lor de partidul distribuitor s-a curmat. Emigranții pesediști n-au mai avut motive să rămînă datori partidului și, cu ajutorul banilor puși deoparte, au dobîndit statut electoral liber. Au votat, e de presupus, împotriva vechii lor condiții de nevoiași, grăbiți să șteargă, odată cu amintirea trecutului, și zîmbetul partidului vinovat.

Există, desigur, și forme spiritualizate ale foamei, cum ar fi dezgustul. Părăsesc țara și oameni care s-au săturat de stagnare, de nedreptate, de zădărnicia locuitului în România. Dar, în esență, saturația e tot o fugă atavică, pornită pe urma unor turme.

Din supa primordială a anilor ’90 s-a evaporat naivitatea, iar în oala de partid și de stat a rămas ciolanul micșorat al viitorului, acoperit de legumele politice. Foamea îi adună tot mai des pe oameni în jurul Puterii, cu pumnii strînși și cu colții la vedere, protestînd și cerîndu-și porția.

Fie că o face în fața palatului oficial, pe rețelele online, în media sau în partide fabricate, societatea își anunță foamea cu voce tare. Nu poate emigra toată țara, așa că, pe măsură ce grupurile dobîndesc conștiința acțiunii, ies la apucat. Nu mai contează ideologia sau etica, totul e să fii cît mai aproape de miez, să poți înșfăca o halcă.

În sloganuri, PSD e un partid de stînga, dar, lăsînd la o parte mărirea pensiilor și salariilor, a luat măsuri de dreapta prin scăderea taxelor, favorizarea corporațiilor și finanțarea afacerilor private. PNL e, teoretic, partid de dreapta, dar populismul, continuarea politicilor PSD și introducerea unor taxe îl fac de stînga. USR, la rîndul lui, și-a pus sacoșa la coada din dreapta, unde era aglomerația mai mică, dar prin radicalism și relația membrilor săi cu munca, USR e un partid de stînga, al proletariatului corporatist.

Foamea își caută cele mai năstrușnice căi spre resursa de putere. Migrația politică produce aceleași mutații în valori pe care le produce migrația economică. De la întîiul magnat politic la cel din urmă fugar peste graniță, românii practică traseismul. Traseismul de subzistență pentru cei mulți, traseismul de opulență pentru cei puțini. Foamea străveche a acestei populații nedreptățite, foamea exprimată prin teamă, ură, lașitate și dezgust, dărîmă, la nesfîrșit, mica fundație de principii, standarde și idei, încropită în aproape două secole de modernizare.

Schimbarea la față a României ar însemna, de fapt, schimbarea ei la mațe.