Condamnarea Varanului este un orgasm obținut cu multă trudă. S-au folosit prostituate, perechi de mîini de sudor, 25 de ani de democrație și multă reformă, pentru a sfîrși, atît de dureros, într-un eliberator lucru mecanic prestat de-o gură de canal.
S-a dat la Varan cu orice. S-a dat cu pîine – cu E-uri sau fără, după cum zicea nutriționistul -, cu mămăligă, s-a dat cu rîmă, cu vierme, cu limbric de televiziune și cu mortăciune de la DNA… Greu de scos din galeriile tranziției, greu de urnit din spatele tranșeelor teve.
Condamnarea Varanului a devenit, în timp, o dreptate pe care trebuia s-o obținem cu orice preț – chiar cu prețul nedreptății. Ne-am dorit-o prea mult ca să mai poată însemna ceva. Mă rog, altceva decît un oftat prelung și o țigară de după pe care, gînditori, o fumăm pînă ce ne arde degetele. Expertize, prejudicii materiale, ani de amînări, comenzi politice – tot atîtea rotocoale de fum care se destramă în jur.
Melancolici, ne gîndim ce puri, ce tineri, ce nevinovați în ale statului de drept eram cînd am intrat în acest război… Oare ce animal era pe-atunci Varanul? Ce oameni voiam să devenim noi?…
Fața lui Voiculescu a însemnat vinovăție – pe față avea rînjetul anilor în care părinții noștri ne spălau scutecele în apa rămasă de la spălatul izmenelor fraților mai mari, limba despicată a fost a celui care-și turna atît familia cît și colegii, iar dantura falsă a îmbogățiților peste noapte strălucea în minunata beznă a democrației de carton.
Un ritual purificator ne-a făcut să dansăm în toți acești ani în jurul focului pregătit pentru visata friptură de reptilă.
Și totuși, a trecut atît de multă vreme de cînd a început Dreptatea încît ea însăși are copii, și-a trimis nepoții la școli străine, ba chiar are niște bani puși de-o pate pentru timpuri mai grele. S-a mai liniștit, își plimbă cățelul în parcul făcut din fonduri europene, iar cînd îi curg mucii dă o șpagă ca să intre mai repede la doctor… Pune aceeași placă stricată, seara, în paharul de la capul patului: egalitat de șanse, o viață mai bună, de ce nu spitale, școli, grădinițe… E o dreptate care pare să nu mai spună nimic nimănui tocmai pentru că a spus oricui orice – un ventriloc care încearcă să ia marele premiu la „Românii au dreptate”.
Stomacul neostoit al dreptății noastre s-a îmbuibat, în sfîrșit, cu ficații Varanului. Se-aude, totuși, același chiorăit de foame.
