Să-l scuipe Sfîntul Petru, să-i dea în cap cu cheia
prostului care-n slujba unei spurcate guri
a îndrăznit să pună pe un cîntar femeia
și-a numărat ca Bulă la tablă vergeturi.
Păi, farmecul femeii nu stă-ntr-o piele-ntinsă
pe bietele grisine ce n-au acces la buci,
degeaba te dai mare c-o lumînare stinsă
pe care la-ntuneric n-ai cum să o apuci.
N-a îndrăznit nici Domnul să pună frumusețea
pe un cîntar anume, că doar nu e băcan,
se vede pe nevastă complexul și tristețea
de-a fi fost corijentă la buci și french cancan.
Repetenti la toate scolile
Nu-i repetent numai la scoala rubensiana,
ci tot ce-nseamna scoala i-a trecut
ca glontu-n zbor pe la ureche. Diafana,
l-a-nfasat mantia uitarii dintru inceput.
Au vrut sa il invete profesorii
gramatica, geografie, sau stiinte.
El s-a adapostit la sinul nepasarii
de-unde-si sug seva-aceste seci fiinte.
Pe linga dinsul lin alunecat-au toate
fara-a-l atinge, fara-a-l zdruncina.
Si-astfel, tot strabatind a mintii noapte,
si-a dat, deodata, seama de ceva.
De ce, si-a zis, sa-i ascult eu pe altii
cind dinsii pot lua la mine-aminte?
N-ar fi mai bine sa-mi invat eu fratii,
sa-mi soarba-ntelepciunea din cuvinte?
Zis si facut: el si, ca el, inca o mie
ne tin predici din amvoane de eter,
iar murmurul lor surd se face-ncet betie
de vorbe-n vint zvirlite. Efemer
e tot ce-arunca ei multimii proaste
care, in schimb, ii face semizei:
cu visurile ratacite-n zari albastre
toti acesti tristi au nevoie de ei.
Pe-acesti profeti cu inima de piatra
si creieri de carton multimea-i vrea:
vrea sa-i auda din chitara sparta
cum zdranganesc cea mai de jos manea,
vrea sa ii vada cum strivesc chiar lumea
sub muntii lor de faima si banet.
De ce? Fiindca-au pierdut intelepciunea
si-o inima muritu-le-a in piept…
Sa ne conduca inspre tarmul fericirii
promis inca de cind eram adolescenti
sa ii lasam (caci pare-a fi legea firii)
pe toti acesti sinistri repetenti!
Cu toata stima, A. Matita