Viața a devenit mai veselă, viața a devenit mai bună!

Împotriva oricărei logici, cu toate avertismentele occidentale, ignorînd riscurile economice, militare și umanitare, sfidîndu-și chiar propriul destin, Putin poate ataca Ucraina. Poate s-o facă și și-a dispus armata astfel încît, dacă ar reveni la argumente și ar începe o retragere profitabilă, ar resimți acest cîștig ca pe o pierdere. Cumva, asemeni sinucigașilor care se urcă pe scaun și își pun ștreangul de gît, a ajuns prea departe ca să se mai dea jos, deși o viață lungă și neprețuită îl așteaptă pe pămînt.

Așa arată în acest moment situația strategică în descrierile Pentagonului, ale CIA, ale NATO și ale think-tank-urilor londoneze. Indiferent de scara la care s-ar face atacul, România va fi ferită, cel puțin un timp, de un război cu Rusia. Prezența trupelor americane pe teritoriul ei reprezintă o poliță de asigurare care întrece de zeci de ori bugetul militar al Federației Ruse.

Cu toate astea, chiar dacă războiul nu va ajunge în România, consecințele lui vor ajunge. Nivelul general de nesiguranță și neliniște va crește în rîndul populației și în economie. Investitorii vor deveni prudenți și, un timp, investițiile ar putea îngheța. Capitalurile se vor pregăti să plece. Creditele se vor scumpi, inflația va crește și mai mult, moneda se va devaloriza și mai tare. Piața muncii se va deteriora și va crește șomajul. Vor fi familii care vor pleca din țară, alte familii vor renunța să se mai întoarcă. Va scădea piața imobiliară, fiindcă, în afara speculanților de criză, oamenii se vor gîndi ce e mai bine să facă cu banii: să-și cumpere o casă într-o zonă de risc sau să-i păstreze, în caz de ceva, pentru o viață de refugiat. Rating-ul de țară se va deprecia. Poate că vom asista la migrația unei părți a populației ucrainene spre România. Pot fi zeci de mii de refugiați care trebuie primiți, cazați, hrăniți, integrați.

Și apare întrebarea: există un plan pentru așa ceva? Adică Guvernul, Președinția, CSAȚ și Serviciile au luat în calcul un asemenea scenariu și au pregătit un program de măsuri coordonate și rapide pentru a-i face față? Gîndiți-vă un pic la oamenii prin care se exprimă aceste instituții și veți avea răspunsul imediat.

Autoritățile din România, absolut toate, funcționează cîtă vreme nu sînt evenimente, cîtă vreme totul decurge normal, cîtă vreme nu se întîmplă nimic. La ivirea celei mai mici crize – o ploaie torențială, un viscol, o inundație, o manifestație – sînt iremediabil depășite. Nu sînt în stare să facă nimic și dau vina pe alții sau dau bir cu fugiții. Oamenii care conduc țara, indiferent de nivel, sînt incapabili să producă idei, planuri sau acțiune. Sînt animale adaptate statului degeaba, în așteptarea sorocului electoral. Acești oameni reprezintă cea mai accentuată degradare a speciei endemice românești din ultimii șaptezeci de ani.

Așa că, atunci cînd vezi pe teritoriul României trupe americane și secretari generali NATO, ai sentimentul că asiști la un miracol. Fără această teofanie, fără pogorîrea duhului sfînt al Pentagonului și a arhanghelilor nord-atlantici, e clar că eram pe lista lui Putin, imediat după Ucraina. Mai ales că în această redistribuire a beneficiilor NATO spre est n-am avut alt merit decît acela că ne-am aflat pe direcția planurilor strategice. Nu am contribuit la politica de securitate a Occidentului decît cu o deplină ascultare și cu trimiterea corespunzătoare de trupe, așa cum au trimis toți ceilalți parteneri. Chiar dacă Iohannis o repetă în buclă, România nu a fost și nu este furnizor de securitate pentru SUA și NATO, ci un simplu teritoriu de la periferia lumii civilizate, unde se pot desfășura instalații militare și unde, dacă ești prea încrezător cu localnicii, ți se fură motorina de pe aeroport.

În toată această criză a Ucrainei, cînd cele două tabere au parcurs etapa războiului de propagandă și au făcut exerciții de descurajare, arătîndu-și trupele și armamentul, conducerea țării noastre n-a scos un cuvînt despre armata României. Și comandantul suprem Iohannis, și generalul Ciucă, și ministrul-care-a-făcut-armata Dîncu au vorbit doar de trupele SUA, de grupurile de luptă NATO și de articolul 5, ca și cînd cei 70.000 de oameni ai armatei române pur și simplu n-ar exista. Ca și cînd armata noastră terestră, aeriană și navală, care costă de cinci ani încoace 2% din PIB, ar fi dispărut. Șefii ei ar fi trebuit s-o prezinte, s-o filmeze, s-o descrie, s-o arate interconectată cu aliații nord-atlantici, gata să apere ce scrie în Constituție că trebuie apărat. Să facă ceea ce se face în restul statelor pentru a liniști populația și pentru a puncta la proba de descurajare a adversarului. Armata română ar fi meritat acest amplu moment publicitar, mai ales că poporul a văzut-o doar un pic pe la defilări. Cînd altădată s-ar mai fi ivit ocazia?

Discuția despre armata română, bine ascunsă în spatele buzelor pecetluite ale șefilor ei politici, era cu atît mai necesară cu cît nimeni nu cunoaște cum funcționează, la o adică, incorporabilii și rezerviștii. Cine și cum e luat la oaste e un lucru știut în toate statele NATO, chiar în pașnica și neutra Elveție, numai la noi nu. Dacă lăsăm puțin la o parte articolul 5, războiul modern, avioanele F16 și soldații americani trimiși la Kogălniceanu, trebuie să știm, poate, că generațiile noastre de incorporabili și o mare parte din rezerviști pun faianță în Italia, își cresc copiii în Spania sau fac taximetrie în Regatul Unit și, cel mai probabil, ar privi cu umor o chemare la oaste.

Dar poate că toate aceste lucruri le sînt cunoscute membrilor CSAȚ. Poate că le-au găsit de mult soluții și acum așteaptă, cu conștiința datoriei împlinite, mutarea lui Putin, oricare ar fi ea.