Vidul de putere

Vidul de putere, intrat în viața noastră prin limba de lemn a lui Ion Iliescu, ne bîntuie iar. România pare necondusă și, pe alocuri, chiar e. Deținătorii puterii și-au ieșit, rînd pe rînd, din rol. Au alunecat, mai mult sau mai puțin, de pe tron. Unii mai stau cu o bucă, alții s-au dus de tot la vale. În fine, alții vor să ajungă și a doua oară ceea ce n-au reușit să fie deloc.

În vîrful vidului de putere stă președintele Iohannis, ca un păzitor al nimicului, culegînd cu răbdare roadele unui timp care nu duce nicăieri. De sloganul lui s-a ales praful. Lucrul bine făcut a ajuns un fel de banc cu Bulă, la care încep să rîdă și sașii. Președintele s-a retras în tihna sinelui său monosilabic, așteptînd nimeni nu știe ce. Dacă n-ar exista cuvîntul „penal”, care îl face cînd și cînd să clipească, ai zice că trebuie îngropat. Mortul se îmbujorează un pic atunci cînd DNA mai cheamă la audieri un pesedist, și asta e tot. Nici un proiect care să provoace și să pacifice națiunea, nici un plan de politică externă, nici o construcție politică, nimic. Zici că n-ar vrea să se murdărească pe mîini cu poporul ăsta, care i-a dat șase milioane de voturi și o casă în care să stea pînă la moarte, în caz că cele cinci rămase nu-i ajung.

Guvernul e o formă fără fond, o fantomă care cotrobăie prin cămara cu ghicitori politice a lui Dragnea. E o ființă instabilă, de nerecunoscut în fotografii. Metamorfozele ei sînt mai dese ca ale libelulei. Cînd a scăpat de securiști, s-a umplut de proști, iar seria asta descendentă poate atinge adîncimi înfricoșătoare. Guvernul României, calculat ca sumă a intervalelor de șase luni, nu a arătat vreun contact cu pămîntul sau cu școala, iar bunele lui intenții și bruma de gîndire economică au rămas stinghere într-o piață unde s-a ținut, în 2016, carnavalul promisiunilor.

Parlamentul încearcă o preluare a cotei de vid pe care au abandonat-o serviciile, dar civilii sînt dezbinați și, în cele din urmă, copleșiți. Legile se nasc din împreunarea grăbită între ignoranță și interes, trăiesc în haos și mor pe masa războiului politic. Din opera de restaurare a democrației pe care o anunță Parlamentul rămîn doar măririle de pensii speciale și distracția de la comisii.

SRI e zguduit de scandalul protocoalelor și de lupta internă pentru memoriile lui Coldea. În drumul către noua Securitate, asfaltat cu banii populației, au apărut gropi. Pentru prima dată în cei aproape treizeci de ani, SRI e derutat. La comisia de supraveghere ies la iveală crime la adresa libertăților și drepturilor, cîrdășii politice, mafii. Pe firul memoriei încep să plutească corpuri, apar amprente. Hellvig e depășit, iar coșmarul lui oscilează între soarta lui Maior și plecarea lui Iohannis la Bruxelles.

Laura Codruța Kövesi trăiește și ea astenia declinului de putere, pe care o împărtășește cu ambasadele occidentale. Fără Coldea, cu un președinte molîu și absent, încolțită de Inspecția Judiciară și de propriile minciuni, nimfa statului de drept stă acum învelită doar în panglica decorațiilor. Și tremură.

Înalta Curte, CSM și Parchetul General și-au pierdut aerul obraznic din epoca stenogramelor. De cînd s-au rărit ofițerii în cîmpurile tactice, Justiția nu mai umblă rujată cu sînge de corupt.

Armata nu mai e de mult o putere de care să țină seama societatea, fiindcă, fără serviciu militar obligatoriu, și-a pierdut baza electorală. Cota ei ridicată de popularitate va muri odată cu ultimul rezervist.

În sfîrșit, Biserica, traumatizată și ea de propriile protocoale cu Diavolul, n-a mai păstrat din forța epocii Teoctist decît capacitatea de a vinde credincioși partidelor. Catedrala Mîntuirii Neamului s-a construit cu mai multe suflete jertfite decît toate piramidele Egiptului la un loc.

Puterea umblă acum de capul ei, cutreieră prezentul ca o o văduvă tînără și disponibilă. Poate s-o înhațe un nebun sau un prost, așa cum a mai înhățat-o un bețiv. Vidul de putere e, s-o recunoaștem, mai convenabil.