Vîrsta de aur a violenței

Profesorii care cer drepturi în Piața Victoriei ar trebui să știe un lucru simplu: nimic nu s-a obținut vreodată de la guverne fără să fie fluturată perspectiva violenței. Au studiat asta la școală, cînd se pregăteau pentru profesia de muritori de foame în Ministerul Educației. Au aflat de la orele de istorie, economie, filozofie că niciodată, în cei 10.000 de ani împliniți de la marele salt social, cei slabi și săraci n-au reușit să smulgă ceva de la cei puternici și bogați fără să facă uz de forță brută. I-a costat scump această îndrăzneală. Au îndurat bătaia, tortura, exilul, temnița, au plătit cu viața, dar violența a fost singura cale prin care disperarea și nevoile lor au devenit credibile. Istoria reprezintă, de fapt, transcrierea cronologică a acestor bătăi sîngeroase. Lungul drum al societății către un oarecare bine e presărat cu vînătăi, fracturi, hemoragii, suferință și moarte. Oamenii de la marginea societății au cîștigat drepturi doar atunci cînd au luptat fizic pentru ele. Au luat parte la revolte, la răscoale, la revoluții, iar azi iau parte la manifestații.

Manifestațiile sînt de două feluri: cele pașnice, care se țin degeaba, și cele care se lasă cu bătăi, incendieri, vătămări corporale și arestări, care cîștigă drepturi.

Știrile internaționale ne arată o societate occidentală care are conștiința deplină a drepturilor, libertăților și forțelor sale, și care, atunci cînd are de cerut ceva, se organizează și duce manifestația pînă la bătaie. Vestele galbene, sindicatele germane, ecologiștii belgieni, muncitorii spanioli, comuniștii greci nu se joacă. Demonstrează cu atitudine, pregătiți și echipați, lăsînd lozincile goale pentru colegii lor mai blegi din Europa de Est. Caută confruntarea, se bat cu Poliția, au cagule la îndemînă și măști de gaze în rucsac, dau cu pietre, aruncă garduri, dau foc. Fac o declarație de forță, de curaj, de încredere în revendicări. Afirmă o realitate, expun un adevăr. Adevărul lor capătă importanță atunci cînd e luminat de flăcări, de furie și de ciocniri cu forțele de ordine. Acești oameni nu sînt barbari, ci au o înțelegere corectă a naturii umane. Pricep că frica guvernelor se adăpostește după trupe și mașini de intervenție, și că doar zgîlțîind acest aparat de protecție, pot înspăimînta miniștrii și îi pot face să cedeze.

În schimb, o manifestație pașnică, planificată între ore fixe, unde se strigă lozinci și atît, după care lumea pleacă în mod pașnic acasă, nu are cum produce efecte. Premierii se duc la fereastra care dă spre Piața Victoriei, dau perdeaua la o parte, se uită la ceas și zic: „E 18,30. Gata și cu cadrele medicale. Să mergem la ziua lui Mircea Roșca, să bem ceva scump!“.

Dacă nu sînt smulse din confort și înspăimîntate, dacă nu sînt confruntate cu o demonstrație de forță pe teren și cu perspectiva violenței fizice, guvernele ignoră societatea, drepturile și libertățile ei. Ignoră profesorii, medicii, muncitorii, fermierii, sindicatele, copiii, tinerele mame, persoanele cu handicap. Nu dau doi bani pe suferință și sărăcie. Societatea, breslele, sindicatele au la îndemînă un arsenal de perspective violente, de la manifestații ofensive la greva generală și fiscală. La capătul lor se întrezărește pericolul fizic, riscul existențial, și abia atunci în sufletul de șobolan al politicianului încolțește frica. În absența fricii, totul e zadarnic, Puterea nu cedează niciodată nimic. Chiar dacă ultimul secol a îmbrăcat contractul social într-o terminologie prudentă și a anesteziat setea de răzbunare a maselor, raportul fundamental de putere între guverne și societate e reglat doar de forța brută.

De la omul cavernelor la Spartacus și de la Lenin la Gilets jaunes, toate cîștigurile sociale, toate cedările în favoarea săracilor au fost rezultatul violenței fizice. Revoltele, răscoalele, revoluțiile au fost nu doar forme extreme de luptă socială, ci și singurele manifestații care au produs cu adevărat drepturi, avantaje și libertăți.

Se așteaptă, zice toată lumea, manifestații puternice în această primăvară. „Vor ieși oamenii în stradă“, auzi în dreapta și-n stînga. Liderii sindicali își umflă pieptul, amenință cu apocalipsa străzii. Și într-adevăr, unii vor ieși în stradă. De la 12,30 la 14,30, cu aprobare de la primărie, vor sta într-un țarc și vor sufla în vuvuzele, păziți de jandarmi toropiți de plictiseală. Nu există nici un motiv serios ca Ilie Bolojan să le dea atenție. Absolut nici unul.

Ca să existe, trebuie să apară pe chelia premierului broboanele unei sudori reci – spectrul fricii fizice, instalat între coaste și pe șira spinării. Cînd premierii dau perdeaua la o parte și privesc manifestațiile epice din piață, la care nici un jandarm n-are timp să se plictisească, sînt pregătiți să cedeze. Pînă atunci, să nu-și facă cineva speranțe.

Violența fizică e considerată un risc pentru societate și e pedepsită de lege. Dar pur și simplu așa stau lucrurile.